Justiţie şi modernitate

Justiţie şi modernitate
Pe vremea comunismului am lucrat şapte ani la ţară într-una din frumoasele şi bogatele comune ale scumpei noastre patrii. Locuitorii comunei erau oameni harnici, cinstiţi şi iubitori de dreptate sau, mă rog, cam aşa ceva. În sânul acestei comune trăiau două familii mai numeroase cu fraţi, cumnaţi, naşi şi fini, care se duşmăneau de mult timp. Erau un fel de Capulet şi Montague autohtoni. Nu am cunoştinţă de vreo Julieta, dar erau mulţi Romeo înfierbântaţi şi de o parte şi de cealaltă. Principala distracţie a acestor tineri era să se îmbete sâmbătă seara la discotecă şi apoi să-şi crape capetele unii altora. După un astfel de episod, luni dis de dimineaţa, ambele familii se îmbarcau în maşini şi porneau spre orăşelul învecinat ca să depună plângere la procuratura de pe lângă judecătoria locală. Până la proces rănile se mai închideau, dar pasiunile ba. De fapt procesul nu prea conta căci nimeni nu era interesat de stabilirea faptelor şi a vinovaţilor. Procesul era doar o cale de a continua bătălia cu alte mijloace. Orişicât, pe vremea aceea oamenii nu puteau să-şi crape capetele unii altora toată ziua. De aceea până la proces se făceau manevre şi lucrături de ambele părţi. O familie avea pile la securitate, iar cealaltă la partid. Nu ştiu cum se negocia între cele două instituţii, dar cert e că scorul dintre cele două tabere beligerante era sensibil egal până la Revoluţie. După aceea am pierdut contactul şi nu mai ştiu scorul la zi.
Mi-am amintit de acest episod în contextul disputelor actuale din jurul justiţiei. Părerea mea este că şi azi mulţi români şi majoritatea politicienilor aşteaptă de la justiţie exact acelaşi lucru că şi eroii mei: să le-o „tragă” adversarilor! În acest context cine este vinovat şi cine onorabil depinde doar de circumstanţe precum cine a câştigat alegerile, ai noştri sau ai lor. Această observaţie mă îndreptăţeşte să constat că societatea românească este foarte stabilă şi conservatoare în aşteptările ei faţă de justiţie. Nimic nou faţă de evul mediu când dreptatea se împărţea la un chef, în funcţie de câţi martori reuşeai să cumperi. Iată că tradiţia este onorată!
Tot în această vară, un tânăr cercetător a descoperit o falie în socitatea românească între „reformişti” şi „solidarişti”. Lăsând la o parte formularea nefericită şi uşor confuză, cred că mult mai utilă metodologic este falia, descrisă de viceguvernatorul Băncii Naţionale Lucian Croitoru, dintre cei ce produc bogăţie şi cei ce aşteaptă redistribuirea ei. Determinantul economic este desigur fundamental, dar el este în general secundar ideilor şi aşteptărilor prevalente la un moment dat în societate. De aceea părerea mea este că falia principală din societatea românească este între moderni şi pre-moderni. Limitându-mă doar la justiţie, modernii doresc legi clare şi stabile, aplicate uniform şi neutru, pe baza cărora să-şi facă un plan şi să anticipeze la ce rezultate să se aştepte. Pre-modernii vor o justiţie flexibilă şi personalizată care să le garanteze că orice vor face, vor ieşi basma curată. Modernii pun accent pe reguli, pre-modernii pe oamenii puşi să aplice regulile. Cum spuneau socraticii, „omul este măsura tuturor lucrurilor” – care om însă, nu au precizat. Pre-modernii români însă ştiu: omul de la putere! În rest, cum spunea un clasic în viaţă: „ciocul mic, că acum noi suntem la putere!” Bref, ai puterea (politică) = ai dreptate!
Şi totuşi, să fie atât de simple lucrurile? Până la urmă putem identifica câte falii vrem într-o socitate în funcţie de ce criteriu alegem. În plus criteriile alese nu se asociază întotdeuna între ele cum ar vrea analiştii. Adevărul este rareori clar! Am putea crede că reformiştii sunt cu toţii moderni, iar solidariştii premoderni. Dar nu este aşa. Cunosc mulţi premoderni care nu sunt solidarişti şi o mulţime de solidarişti care au o atitudine extrem de modernă faţă de justiţie. Până la urmă cu toţii sunt oameni, doar că unii judecă critic cu capul lor, iar ceilalţi nu o fac şi primesc ideile de-a gata. În spectrul politic sunt mulţi politicieni da la diverse partide care au dat dovadă, ocazional sau constant, de judecată critică independentă. Şi atunci, de unde polarizarea şi orbirea clasei politice din această lungă vară fierbinte? Această întunecare a spiritului critic s-a transmis şi poporului, motiv pentru care mă voi ocupa în continuare doar de politicieni. Cum de , oameni altfel raţionali, nu găsesc nicio punte de înţelegere, nicio cale de compromis? Cred că buba se află chiar în statutul lor de membri ai unor partide politice. Partidele politice, asemeni grupului de maimuţe antropoide din care ne tragem, impun membrilor „gândirea de grup”. Renunţarea la spiritul critic şi la gândirea independentă este condiţia principală pentru a rămâne, şi eventual a promova, în cadrul grupului. Explicaţia evoluţionistă este că mai multe capete gândesc mai bine decât unul singur şi de aici o mulţime de avantaje pentru grup. Şi atunci de ce totuşi multe din deciziile politice de grup sunt pur şi simplu idioate? Ce sens mai are să renunţi la gândirea critică independentă? Pentru că există unele avantaje certe. În primul rând, gândirea şi decizia de grup duce la diluarea responsabilităţii personale. În al doilea rând, presiunea de a te conforma, simţită de membrii grupului, împiedică exprimarea ideilor independente. În final asta duce la un fenomen bine cunoscut de psihologi, devierea spre un comportament de risc care afectează mai ales grupurile strâns unite. În analiza făcută „gândirii de grup”, Janis a identificat opt simptome ale acestei boli (Janis, I.L. – Victims of Groupthink, 1968):
1. Iluzia invulnerabilităţii împărtăşită de majoritate membrilor grupului, care duce la un optimism exagerat şi la asumarea de riscuri extreme.
2. Efortul colectiv de a raţionaliza, cu scopul de a înlătura, avertismentele care i-ar putea face pe unii membri să-şi reconsidere premisele înainte de a trece la acţine.
3. O credinţă oarbă în moralitatea inerentă a grupului, care-i face pe membri să ignore consecinţele etice sau morale ale deciziilor lor.
4. Viziuni stereotipe privind pe liderii adverşi, ca fiind prea răuvoitori pentru a încerca să negociezi cu ei, sau prea slabi şi proşti pentru a fi capabili să contreze acţiunile grupului.
5. Presiuni directe asupra oricărui membru care aduce argumente împotriva stereotipiilor, iluziilor sau hotărârilor grupului, pentru a-l face să înţeleagă ce se aşteptă de la un membru loial.
6. Auto-cenzurarea deviaţiilor de la consensul grupului, care demonstrează înclinaţia membrilor de a minimaliza faţă de ei înşişi importanţa îndoielilor şi a contra-argumentelor personale.
7. Iluzia împărtăşită a unanimităţii privind judecăţile care se conformează viziunii majorităţii, rezultând din autocenzura şi presupunerea greşită că tăcerea înseamnă consimţământ.
8. Apariţia „gardienilor minţii”, membri autonumiţi, care protejează grupul de informaţiile adverse care ar putea să clatine încredera grupului în moralitatea şi eficienţa deciziilor.
Majoritatea acestor simptome apar din interacţiunea între nevoile individuale de conformism, agresivitate, stimă de sine şi dorinţa de a face pe plac „tătucului” şi, respectiv acţiunile celorlaţi de influenţă şi liniştire reciprocă. În plus, nu există coşmar mai negru pentru membrul unui grup decât să îi fie adresată fraza fatidică „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”. Excuderea din grup e mai rea decât moartea şi dacă nu mă credeţi întrebaţi-i pe vechii activişti comunişti! În faţa acestei ameninţări orice dubiu dispare sau, cel puţin e îngropat adânc.
Iată de ce cred că s-a ajuns la această fractură politică între moderni şi pre-moderni în România. Miza bătăliei este fără îndoială atitudinea faţă de justiţie, dar polarizarea extremă şi ireconciliabilă este efectul „gândirii de grup”. Soluţia nu cred că poate veni decât de la un lider curajos care e decis să iasă din această iluzie colectivă şi să facă un pas spre dialog. Sunt curios cine va fi acela?
Dr. Sever-Cristian Oană