Monthly Archives: octombrie 2015

Sfârşitul Evului Mediu…

… a avut loc fix acum 600 de ani pe 25 octombrie 1415. Atunci a avut loc bătălia de la Azincourt dintre englezi şi francezi, câştigată de cei dintâi.
Regele englez Henric al V-lea din Casa de Lancaster (roza roşie) nu era chiar un rege legitim. Tatăl său îşi datora coroana parlamentului şi episcopilor căci nu era din linia directă de moştenire. Aşa că tânărul său urmaş dorea ca prin faptele sale măreţe să legitimizeze noua dinastie şi să dobândească Parisul ca o încununare a imperiului englez pe continent. Henric fusese un tânăr zvăpăiat, dar participase şi la bătăliile tatălui său pentru tron. Avea o cicatrice de la o săgeată pe obrazul drept, motiv pentru care toate portretele de mai târziu îl înfăţişează din profil stâng şi cu o tonsură în stil preoţesc. Titlul de „Henric cel Pios” dat de cronicarii de curte în Gesta Henrici Quinti nu păcăleşte pe nimeni nici acum, nici atunci. La scurt timp după urcarea pe tron l-a ars pe rug pe prietenul de aventuri din tinereţe Sir John Oldcastle (modelul lui Falstaff din piesa lui Shakespeare). Sir John nu era doar un non-conformist ci un lider reformator al mişcării Lollarzilor, care milita ca biserica să-i îndrume pe oameni să imite viaţa de fapte bune şi modestie a lui Isus. Întemeiată pe ideile lui John Wyclif , mişcarea se răspândise în tot regatul şi ulterior a fost preluată de Jan Huss la cehi şi de Martin Luther la germani. Interesant este că Henric nu l-a condamnat pe John Oldcastle pentru erezie ci pentru tentativă de lovitură de stat! Aşa că, cu regatul tulburat de o mişcare socială de inspiraţie religioasă şi contestat de adversarii din Casa de York (războiul celor două roze), singura ieşire era un conflict extern care să abată energiile populare şi să-i consolideze puterea. Drept e că şi Franţa părea o prada uşoară care-i tenta pe mulţi. Regele Carol al VI-lea avea grave tulburări mintale, credea uneori că e făcut din sticlă, şi era deci incapabil să conducă regatul. Avea probabil schizofrenie. Casele de Orleans şi de Burgundia erau practic în război civil, iar papalitatea schismatică de la Avignon era sub o presiune crescândă pentru refacerea unităţii creştine sub conducerea scaunului apostolic de la Roma.
Henric şi-a planificat cu grijă campania din Franţa. A sporit impozitele până la limita maximă pe care i-a permis-o Parlamentul. Pentru că banii nu ajungeau, a coborât de pe cal şi a intrat pe jos în City (şi în zilele noastre regii Regatului Unit intră pe jos în City, ca dovadă a respectului pentru puterea banului) ca să contracteze un împrumut. După ce aranjat să-i fie supra-evaluate bijuteriile coroanei, le-a depus ca garanţie pentru împrumutul de război. Odată pregătirile încheiate, în august 1415 a pornit spre Franţa.
Francezii, ocupaţi cu agricultura ecologică, culesul roadelor, tescuitul strugurilor, distilarea coniacului şi fermentarea brânzeturilor, nu prea i-au băgat în seamă pe năvălitori. Drept e că şi englezii aveau consemn de la regele lor să se abţină de la jafuri şi violuri ca să nu-şi pună populaţia locală în cap. În plus meniul bogat şi variat al francezilor şi mai ales stridiile de Normandia au făcut ca jumătate din armata engleză să se cufurească. După ce şi-au umplut cămările şi pivniţele, şi până se afumau şuncile şi fierbea vinul, francezii s-au hotărât să se ocupe şi de invadatorii englezi. Diferenţa militară era net în avantajul francezilor şi considerabilă (cam 4 la 1). Dar bogăţia şi puterea te fac arogant! În noaptea dinaintea bătăliei nobilii francezi au tras la sorţi ce nobili englezi să captureze, şi nu neapărat ca să încaseze răscumpărarea, ci de distracţie. Pintenii unui nobil francez costau mai mult decât salariul unui arcaş englez pe o săptămână, care era plătit cu 6 pence pe zi de campanie. În aceeaşi noapte regele Henric a ţinut un discurs motivaţional în faţa armatei sale despre avantajele lucrului în echipă (Shakespeare, Henric al V-lea):
„De noi vor spune fiilor părinţii,
Şi nu va trece-o zi de Sân-Crispian,
– De astăzi până la sfârştul lumii –
Să nu fim prăznuţi noi, cei puţini,
Puţini şi norocoşi, legaţi ca fraţii;
Că toţi ce-şi varsă sângele cu mine
Sunt fraţii mei şi-nnobilaţi vor fi,
Oricât de-umili, de-această zi.”
Discursul a fost apoi reluat de diverşi regi, comandanţi şi prim-miniştri englezi în momentele de cumpănă ale istoriei Regatului Unit. În plus regele le-a mai dat ostaşilor două informaţii confidenţiale:
1. Toţi arcaşii capturaţi de francezi vor fi fie omorâţi (pentru că nu au cu ce plăti răscumpărarea), fie le vor fi tăiate două degete (arătătorul şi mijlociul de la măna dreaptă) ca să nu mai poată mânui niciodată arcul lung galez. După bătălie arcaşii au ridicat cele două degete în semn de sfidare şi astfel s-a născut semnul victoriei, cu cele două degete în V, folosit şi în ziua de azi.
2. Regele a anunţat că nu doreşte să fie răscumpărat în caz că e capturat. Avea el socoteala lui, căci francezii nu l-ar fi omorât, în schimb acasă Parlamentul l-ar fi condamnat, iar bancherii l-ar fi belit.
Pe 25 octombrie, de ziua Sfântului Crispian s-a dat marea bătălie de la Azincourt. Francezii au pierdut, dar nu din lipsă de curaj sau vitejie (un grup de cavaleri acţionând ca o grămadă de rugby era cât pe ce să-l captureze pe Henric), ci din cauza unor amănunte tehnice neanticipate. În primul rând solul mocirlos îmbibat de ploaie avea un efect de sucţiune asupra cavalerilor în armuri grele. Să scoţi piciorul cu cizma cu tot din noroi cerea un efort epuizant. Englezii în schimb, mai săraci, luptau în picioarele goale sau în ghete de pâslă şi se mişcau mult mai uşor. Ca să-şi poată folosi sabia un ostaş avea nevoie de spaţiu larg în jurul său. Datorită configuraţiei terenului care se îngusta spre tabăra engleză, liniile francezilor au devenit din ce în ce mai înghesuite, astfel că soldaţii din linia a doua şi următoarele nici nu mai reuşeau să-şi scoată săbiile din teacă, şi au căzut grămadă unii peste alţii. Arcaşii englezi au tras mai ales în cai astfel că asaltul cavaleriei a fost blocat, iar cei care au rămas în şa au fost doborâţi de ţăruşii înfipţi în pământ de ostaşi. Caii nu s-au oprit când au văzut ţăruşii deoarece erau dresaţi să nu se teamă de obstacole. Cea mai uşoară armură avea minim 15 kg şi cerea un oarecare efort, de obicei de scurtă durată, ca să lupţi în ea. De frica săgeţilor toţi cavalerii aveau viziera lăsată, iar efortul de a merge şi lupta prin noroi le-a crescut nevoia de oxigen plus că armura le restricţiona mişcările respiratorii, motiv pentru care mulţi s-au sufocat. În fine dezastrul a fost perfect. Problemele cele mai grave au apărut însă după bătălie. Englezii s-au trezit cu un mare număr de cavaleri francezi prizonieri şi nu aveau destui oameni să-i păzească. În clipa când nişte localnici s-au apucat să prade tabăra engleză, regele s-a temut de un contra-atac şi de faptul că prizonierii vor pune din nou mâna pe arme. Cuprins de o frică paranoidă a ordonat uciderea tuturor prizonierilor, în ciuda legilor cavalerismului. Cavalerii englezi s-au opus pentru că pierdeau banii de răscumpărare, drept pentru care regele a trimis arcaşii să-i înjunghie pe francezi prin deschizăturile armurilor. Masacrul a fost complet.
După această nobilă victorie Henric s-a întors la Londra unde a avut parte de o procesiune măreaţă. Bancherii şi-au primit banii înapoi, iar preţul bunurilor de lux a scăzut datorită supraofertei provenită din prada de război.
Totuşi, Henric nu a ajuns niciodată regele Franţei şi a murit după 7 ani, de dizenterie probabil tot de la stridii. Cavaleria grea a început să piardă din importanţă în cadrul luptelor. Legile cavalerismului medieval acceptate de toţi participanţii la războaie au devenit desuete. Pentru prima dată naţionalismul englez, şi prin reacţie cel francez au devenit un factor politic important. Până în 1453, englezii au pierdut toate posesiunile din Franţa şi imperiul englez a dispărut. În acelaşi an Mehmet al II-lea cucerea Constantinopolul.
Dr. Sever Cristian Oana