Monthly Archives: martie 2012

Drogaţi cu bucate

Drogaţi cu bucate

„ Omul îşi sapă mormântul cu dinţii” (Proverb hindus)

 

 

În anul 1487 Giovanni al II-lea Bentivoglio, conducătorul Bolognei a organizat un mare banchet cu ocazia căsătoriei fiului său Hanibal cu Lucreţia d’Este. Ospăţul a durat şapte ore, de la 8 seara până la 3 dimineaţa, timp în care s-au servit: aperitive şi prăjituri din aluat moale cu unt şi vin dulce; porumbei fripţi, ficăţei, sturzi, potârnichi cu măsline marinate şi struguri; un castel de zahăr cu creneluri şi turnuri plin de păsări vii ce şi-au luat zborul în momentul servirii, un căprior şi un struţ fript înconjuraţi de felurite aluaturi; căpăţâni de viţel, claponi rasol; piepturi şi pulpe de viţel; iezi; cârnaţi; porumbei cu sosuri; păuni fripţi împodobiţi cu penele lor în chip de roată; mortadela (salam gros copt şi aromat cu mărar); iepuri şi căpriori serviţi în rântaş şi reâmbrăcaţi în pielea lor încât păreau vii; turturele şi fazani din al căror cioc ieşeau flăcări; sucuri de citrice şi diverse sosuri. Au urmat apoi torturi de zahăr cu migdale în forma de palate din care au ieşit iepuri vii, brânzeturi şi biscuiţi. Au continuat cu purcei de lapte rumeniţi întregi şi friptură de raţă sălbatică. În încheiere s-au adus dulciuri din lapte şi gelatină, pere, paste, zaharicale, marţipan şi alte delicatese. Toate au fost însoţite de vinuri de preţ. După cum relatează cronicarul Cherubino Ghirardacci „ înainte să fie puse dinaintea mesenilor, bucatele erau purtate cu foarte mare onoare în jurul pieţei palatului… pentru a fi arătate poporului, ca să vadă atâta măreţie”.

Prima întrebare pe care ţi-o pui, citind această relatare, este cine poate mânca atâta? Portretele Renaşterii italiene  ne arata nişte nobili supli care, asemeni poporului de rând, probabil mai mult au privit decât au mâncat. Chiar şi un obez s-ar declara înfrânt de un asemenea ospăţ. În ciuda imaginilor ispititoare organismul are mecanisme de control care pot bloca comenzile creierului. Mecanismele fiziologice funcţionează la fel de bine şi în sens invers: în ciuda hotărârii de a ţine regim, foamea ne poate împinge la gesturi nesăbuite.

În anul 1994, Jeffrey M. Friedman de la Universitatea Rockfeller a descoperit că adipocitele secretă o proteină care trece bariera hemato-encefalică şi ajunge în hipotalamus unde suprimă senzaţia de foame. El a botezat-o LEPTINĂ de la grecescul leptos care înseamnă slab. Şoriceii modificaţi genetic la care nu funcţiona leptina deveneau rapid obezi. O problemă majoră de sănătate, obezitatea, părea să ţină de un simplu mecanism de feed-back defect. Din păcate lucrurile au început să se complice în clipa când s-a descoperit că leptina joacă un rol esenţial în comportamentul adictiv. Animalele de laborator dependente de heroină suferă mult mai greu în perioada de sevraj dacă sunt şi înfometate. Probabil hormonul saţietăţii suprimă nu numai dorinţa de hrană ci şi de anumite droguri. Oricine a ţinut o cură de slăbire ştie ce greu este să renunţi la vechile obiceiuri. Să fie oare şi obezitatea o formă de dependenţă. La prima vedere, nu! O persoană care mănâncă prea mult nu dezvoltă toleranţă la mâncare, iar cei puşi la regim nu fac simptome de sevraj. La o privire mai atentă, observăm că obezii au unele semne de dependenţă: o dorinţă puternică de a mânca şi pierderea autocontrolului până la a-şi neglija alte nevoi. Din punct de vedere neurobiologic cele două afecţiuni sunt similare. Fibre nervoase ce merg de la trunchi la nucleul accumbens secretă din abundenţă dopamină ori de câte ori trăim o surpriză sau o plăcere, cum ar fi o masă excelentă. Similar, cocaina şi amfetamina cresc nivelul de dopamină din nucleul accumbens de 10 ori declanşând un val de plăcere. Acest sistem de recompensare controlează hipotalamusul care la rândul lui reglează comportamentul alimentar. Şoriceii modificaţi genetic care nu mai produc dopamină pur şi simplu nu mai au dorinţa de a mânca ceva şi mor prin înfometare. Dacă li se injectează dopamină le revine pofta de mâncare.

În 2001, Gene-Jack Wang de la Laboratorul Naţional Brookhaven şi Nora Volkow de la Laboratorul Naţional privind Abuzul de Droguri au confirmat rolul dopaminei în comportamentul alimentar. Folosind tomografia cu emisie de pozitroni ei au măsurat cantitatea de receptori de dopamină din corpul striat al unor voluntari supraponderali şi au constatat că aceasta se corelează strâns cu indicele masei corporale. Ca şi dependenţii de droguri, obezii suferă de o lipsă relativă de dopamină, fapt ce îi obligă să caude noi satisfacţii în mâncare. Dopamina în exces, care apare astfel, duce la reducerea numărului de receptori ca în cazul cocainei.

Kevin LaBar de la Universitatea Duke a studiat cu ajutorul rezonanţei magnetice nucleare amigdala care este implicată în excitaţie şi răspunsul emoţional. Nouă subiecţi sănătoşi au fost puşi să privească o serie de imagini de alimente şi de automobile şi unelte după o înfometare de 8 ore şi respectiv după o masă bună. Amigdala subiecţilor înfometaţi devenea instantaneu activă când priveau un lucru comestibil. După masă ea nu mai răspundea la imaginile cu alimente. Studiile similare făcute pe dependenţii de cocaină la Universitatea Emory au dat rezultate asemănătoare. Se pare că amigdala acţionează ca o sonerie de alarmă care sună ori de câte ori descoperă ceva important pentru supravieţuirea organismului: fie un lup periculos, fie o masă bogată.

O altă regiune a creierului implicată în comportamentul adictiv este cortexul orbito-frontal. Pacienţii cu leziuni în această zonă nu se pot controla, acţionează impulsiv şi au un oarecare comportament adictiv. La dependenţii de droguri această zonă este mai puţin activă. Dana M. Small de la Universitatea Yale a demonstrat că regiunea orbito-frontală procesează plăcerea şi aversiunea legate de mâncare. Ea a studiat imaginile tomgrafice cu emisie de pozitroni ale cortexului orbito-frontal la nouă subiecţi în timp ce aceştia mâncau ciocolata lor favorită. Activitate creierului a crescut atât în zona asociată senzaţiilor gustative dar mai ales în regiunea orbito-frontală. Subiecţii au continuat să mănânce ciocolată pâna au ajuns la greaţă. În acel moment activitatea în partea centrală a zonei orbito-frontale s-a „stins”, reapărând în părţile laterale ale aceleiaşi zone.

Toate aceste experimente demonstrează că creierul procesează stimulii legaţi de alimentaţie în acelaşi fel ca ceilalţi stimuli adictivi. Controlul comportamentului alimentar pare deci să fie considerabil în obezitate. Cum de voinţă nici nu poate fi vorba, s-a apelat la medicamente folosite pentru dependenţii de droguri. De exemplu, naltrexona, un antagonist al opioizilor, a determinat oprirea creşterii în greutate. Rimonabantul, un blocant al receptorilor canabinoizilor endogeni, ajută la slăbit dar numai în anumite limite. Medicamentele nu sunt încă o soluţie, mai ales că nu avem nici o idee privind efectul lor pe termen lung. Deocamdată ne limităm la tratamentul consecinţelor obezităţii precum diabetul zaharat de tip 2, deşi chiar şi aici avem probleme. De aceea cred că cel mai bun mod de a ne înfrâna pofta de mâncare este să ne amintim că mâncatul este cel mai primitiv mod de a ne consola.