Monthly Archives: august 2015

Încotro ne îndreptăm?

Actualele frământări ale lumii medicale nu mă pot lăsa rece deoarece cu mulţi ani în urmă am participat, după puterile mele modeste, la modelarea sistemului medical aşa cum îl vedem azi. Impresia mea este că actuala criză se datorează faptului că elitele medicale şi cele politice au lăsat treaba neisprăvită pe principiul strămoşesc „merge şi aşa”. Adică opţiunile politice şi manageriale nu au fost asumate până la capăt. În urmă cu mai bine de 10 ani, când a fost elaborată actuala lege a sănătăţii, curentul principal de gândire era că statul rămâne cel mai sigur plătitor şi că deci e mai bine ca medicii să rămână angajaţi ai statului cu un venit minim garantat, şi în acelaşi timp să fie liber profesionişti când e vorba să primească un cadou. Cei mai vocali dintre medici spuneau, ca nişte adevăraţi gânditori liberali, că supapa cadoului acoperă diferenţa dintre preţul real de piaţă al serviciului medical şi valoarea sa „oficială”. Că nu toţi medicii primesc cadouri şi nici toţi pacienţii nu au posibilitatea să le ofere părea atunci o problemă nesemnificativă pentru unii dintre ei. Nimeni nu părea interesat cum se formează preţul în domeniul medical căci toată lumea vorbea doar de dezechilibrul dintre cerere şi ofertă, dezechilibru pe care cei mai abili se ofereau să-l acopere prin munca lor neobosită. Ce se întâmpla în realitate? Să spunem că o secţie de spital putea să asigure 10 proceduri pe zi în deplină siguranţă pentru pacienţi. La poartă aşteptau 20 aşa că cineva mai cu iniţiativă (de obicei şeful) stătea peste program şi îi rezolva şi pe ceilalţi 10 contra cost. Această acţiune umanitară presupunea scuratrea procedurii până la limita de pericol, uzura aparaturii, consumul de resurse suplimentare (pe lângă cele plătite de pacient), oboseala operatorului până la riscul de a face erori grave. E adevărat că şi răspalta era pe măsura riscului asumat, adică „câştigătorul ia totul”. Dacă se întâmpla ceva, statul sau asiguratorul suportau cheltuielile suplimentare. Acest lucru se întâmplă şi în ziua de azi când anumite clinici private externează pacientul la numai o zi după o procedură majoră, chipurile ca să scutească pacientul de unele cheltuieli suplimentare. În realitate e vorba de apariţia unor complicaţii pentru care, dacă apar, pacientul e îndrumat cu multă competenţă spre un spital de urgenţă din reţeaua de stat. Apropo, aţi văzut undeva în lume spital de urgenţă privat? Aşadar cei mai isteţi medici de la noi au descoperit pe cont propriu procedeul numit externalizarea costurilor. Exemplul economic clasic este cel al unei fabrici care plăteşte salariile angajaţilor, materia primă, curentul şi gazele, dar poluează ingrozitor mediul ambiant şi pasează costul depoluării către stat sau comunitatea locală.
În timp ce în marea medicină de spital se desfăşurau aceste experimente economice de liberalism sălbatic, în medicina de familie se desfăşura un experiment mai profund. În parte şi prin contribuţia mea (eram preşedintele SNMF), medicii de familie au devenit cu adevărat liber profesionişti. Pe vremea aceea medicul de familie primea de la casa de asigurări o sumă relativ fixă repezentând cheltuielile cabinetului cu salariul asistentei, materiale consumabile, utilităţi, etc., şi o sumă ceva mai variabilă reprezentând venitul medicului. Venitul medicului trebuia totuşi să nu scada sub o anumită valoare indiferent de competenţa şi eforturile sale, cam ca la contractele sindicale. Evident că nici nu putea creşte prea mult. Hârţogăreala presupusă de ţinerea inventarului şi a două gestiuni separate era de nedescris, lăsând la o parte că niciodată nu era clar ce cheltuieli sunt permise „pe cabinet”, precum reparaţii în ce cotă, leasing pe maşină sau aparatură şi altele. Mulţi dintre noi ne doream o contabilitate mai simplă şi ne simţeam capabili să ne administrăm singuri cabinetele mai bine decât o făceau direcţiile sanitare. Formula dorită era bugetul global de parctică, sau venitul global al cabinetului, cum se numeşte acum. În acest venit urmau să intre şi alte contracte cu alţi beneficiari în afara statului, cu care am fi putut avea relaţii. Ministerul sănătăţii şi Ministerul de finanţe au înţeles şi ne-au pus să alegem. Împreună cu şefa Patronatului MF am votat pentru, reprezentantul Colegiului s-a opus. Argumentele lui au fost totuşi interesante: cheltuielile cabinetului cuprindeau şi salariul asistentei, salariu care era negociat cu statul de puternicul sindicat al asistenţilor medicali; printr-o formulă complicată venitul medicului era corelat cu acest salariu şi deci era şi el garantat; deci toată lumea avea un venit asigurat, chiar dacă nesatisfăcător. Am menţionat acest argument deoarece, mai mult sau mai puţin voalat, el a influenţat şi pe autorii legii sănătăţii care au permis ambiguitatea privind statutul de funcţionar public al medicului din spital. Acest statut asigură lefuri pentru toată lumea, chiar dacă proaste, iar cei mai neobososiţi sau mai puternici dintre medici se vor descurca prin externalizarea unor costuri.
În cei mai bine de 10 ani care au trecut de atunci, lumea s-a schimbat profund. Medicii corecţi care nu acceptă ambiguităţile de statut pleacă din ţară în număr mare. Sindicatul asistenţilor nu mai e ce-a fost. Medicna de familie este o reuşită. Medicii isteţi şi neobosiţi au înţeles că trebuie să împartă cadoul pacientului cu echipa care stă peste program să-i ajute (încă nu dau nimic spitalului care-i găzduieşte!). Ministerul sănătăţii a început să-şi ia în serios statutul de arbitru şi reglementator (vezi disputa cu preţul medicamentelor). Casa de asigurări nu mai înghite de mult orice gogoaşă servită de prestatori şi furnizori. Pierderile din sistem încep să fie identificate şi stopate. Deci lumea se schimbă în bine şi cred că este timpul să renunţăm la această ambiguitate din statutul medicului. Înalta Curte n-a greşit în cazul în speţă, ci a încercat să soluţioneze ambiguitatea prezentă în lege. Stă în puterea noastră să schimbăm legea pentru ca medicul să nu mai fie funcţionar public. Rămâne însă ca şi Guvernul şi Parlamentul să corecteze o greşeală neprovocată comisă în urmă cu mai mult timp: hotărârea prin care s-a redus contribuţia la sănătate şi au fost încurajate exceptările de la plata ei. Dacă accesul şi asigurarea e universală atunci şi contribuţia la sănătate trebuie să fie universală şi să crească. Pentru cei aflaţi în nevoie se poate constitui un fond (taxă pe viciu, pe lux, loterie, etc.) care să le acopere parte din contribuţia la sănătate. În absenţa creşterii bugetului sănătăţii mă tem că statutul de liber profesionist nu va însemna mare lucru.
Dr. Oană Sever Cristian

Reclame