Monthly Archives: decembrie 2013

Câţi pacienţi poţi cunoaşte cu adevărat bine?

– Bzzz…(telefonul privat)
– Alo, da…
– Roxy sunt.
– Iertaţi-mă, aici dr.X, cu cine vorbesc?
– Sunt Roxy, nu ştiţi, de v-a dat telefon mama lu’ Ema.
– Aha… (cine o fi mama lu’ Ema!)…şi ce doriţi?
– Păi vreau şi eu două adeverinţe, că sunt la două şcoli.
– Bine, treceţi mâine pe la cabinet. (Închid!)
– Bzzz…
– Alo, da…
– Tot eu sunt.
– Da, ce mai doriţi?
– Păi unde aveţi cabinet?
– Nu sunteţi înscrisă pe lista mea?
– Ba da, da’ am fost cu mama lu’ Ema şi am uitat.
– Strada X, numărul Y. (Închid nervos!)
– Bzzz…
– Alo, da…
– Da’ la ce oră să vin, să nu fie lume?
– În timpul programului domnişoară! (Trântesc telefonul!)

Episoade ca cel de mai sus apar cu o oarecare regularitate în ultimul timp, ceea ce mă face să mă îndoiesc de capacităţile mele mintale. Or fi primele semne de îmbătrânire, sau mintea mea nu a putut niciodată mai mult, dar abundenţa telefoanelor nu a dezvăluit decât acum această limitare. Până la urmă câţi pacienţi pot cunoaşte cu adevărat bine ca să le pot răspunde prompt şi competent la orice oră şi fără ajutorul fişei sau a computerului?
M-am uita în agenda telefonului, şi din cele aproape 300 de numere cel mai frecvent vorbesc cu 16. Încă aproximativ 100 de numere le apelez cu totul ocazional (cel mai sigur de Paşte şi de Crăciun), iar restul nu ştiu ce caută în agenda mea. Am pacienţi foarte tineri şi super tehnologizaţi care se laudă cu sute de prieteni pe Facebook şi sute de numere în agenda telefonului, deşi nu lucrează în vânzări. Am simţit cum întunericul coboară blând asupra minţii mele. Din fericire o rază de lumină a venit tocmai dinspre Oxford unde trăieşte şi lucrează Robin Ian MacDonald Dunbar. Omul este un antropolog celebru şi este descoperitorul numărului lui Dunbar. Despre ce este vorba?
Societăţile primatelor diferă de societăţile altor animale prin două lucruri esenţiale. În primul rând, primatele depind de legăturile sociale intense dintre indivizi, ceea ce conferă grupului o structură bine conturată ce conferă putere grupului. Primatele nu pot intra sau ieşi din aceste grupuri cu aceeaşi uşurinţă ca vacile într-o cireadă. În al doile rând primatele se folosesc de cunoştinţele lor despre lumea socială în care trăiesc pentru a forma alianţe mai complexe între indivizi decât restul animalelor. Inteligenţa socială se sprijină pe legătura strânsă dintre dimensiunea grupului (şi deci complexitatea socială) şi dimensiunea relativă a neocortexului. Această corelaţie sugerează că din punct de vedere evoluţionist, nevoia de a trăi în grupuri mari a condus la creşterea dimensiunilor creierului primatelor. În cazul maimuţelor antropoide dimensiunea medie a grupului este de aproximativ 150 de indivizi. Dar în cazul oamenilor? Societăţile tribale pentru care s-au făcut recensăminte arată că ele cuprind în medie 153 de membri (minim 100, maxim 230). În armată, cea mai mică unitate de luptă independentă este compania. Ea cuprinde 3 plutoane de 30-40 de soldaţi, corpul de comandă format din ofiţeri şi câteva unităţi suplimentare de transport, transmisiuni şi cercetare care însumează 130-150 de oameni. Unitatea de bază a armatei romane (manipulul sau centuria dublă) număra şi ea în jur de 130 de oameni. În evul mediu majoritatea satelor aveau în medie 150 de suflete. În economie, întreprinderile mici şi mijlocii cele mai eficiente nu depăşesc 150 de angajaţi deoarece peste această cifră oamenii nu se mai cunosc personal între ei, iar sentimentul de obligaţie şi de reciprocitate se diluează. O sută cinci zeci este limita cognitivă aparentă a dimensiunii grupurilor umane, adică nu putem ţine minte bine decât 150 de indivizi şi nu putem gestiona bine relaţiile interpersonale decât cu maxim 150 de membri. Acesta este numărul lui Dunbar – 150. Dunbar a demonstrat că pentru oameni cel mai important este calitatea relaţiilor şi nu doar numărul absolut. Limita superioară a dimensiunilor unui grup este dată de numărul de relaţii pe care un om le poatre întreţine la acest nivel de complexitate. Nici în acest grup însă relaţiile nu au aceeaşi intensitate. Cercul interior, cei cu care iei contact cel puţin o dată pe săptămână, este de 5 membri. Cei cu care intri în contact cel puţin o dată pe lună este de 15, iar cei cu care iei contact o dată pe an este de 150, grupul maxim.
Aşadar se pare că există o limită a numărului de oameni cu care ne putem bucura de o oarecare intimitate, iar dacă apare în viaţa ta o persoană nouă, cineva trebuie să retrogradeze. Deci, dacă din 150 scad cei 30 de prieteni şi rude, rămân maxim 120 de pacienţi pe care îi pot cunoaşte cu adevărat bine.
Ceva mai liniştit în privinţa memoriei şi capacităţilor mele de relaţionare am uita incidentul din introducere. Peste trei zile m-am trezit în sala de aşteptare cu o păpuşă Barbie vorbitoare. Era ea, Roxy, studentă în paralel la două academii, de „make-up” şi de „nail-painting”. Nu s-a calificat printre cei 150!
Dr. Cristian Oană