Monthly Archives: februarie 2012

Obezitatea și societatea


 

Nicio suferinţă umană nu a generat atât de multe şi de variate remedii dietetice ca obezitatea. Toate dietele au partizani înfocaţi, chiar dacă dovezile ştiinţifice privind eficacitatea lor fie lipsesc cu desăvârşire, fie, în cel mai bun caz, sunt îndoielnice. Moda, presiunea socială şi interesele comerciale s-au amestecat periculos de mult în această problemă de pură patologie, încât nici medicii nu mai înţeleg mare lucru. Era deci timpul să ne reântoarcem la uneletele de bază ale meseriei noastre, adică studiile ştiinţifice comparative. Ele aduc lumină şi claritate chiar dacă ceea ce vedem nu ne place întotdeauna. Primul studiu mare, pe termen lung, privind eficacitatea dietelor de slabire, care compară regimurile cu carbohidraţi, grăsimi sau proteine, fie crescute, fie scăzute, tocmai s-a încheiat (Sacks FM, Bray GA, Carey VJ, et al, Comparison of weight-loss diets with different compositions of fat, protein and carbohydrates, N Engl J Med, 2009 ; 360 : 859-873).

Dietele cu carbohidraţi crescuţi şi grăsimi scăzute au devenit populare în urmă cu 20 de ani când se credea că, caloriile din carbohidraţi îngraşă mai puţin decât cele din grăsimi. Robert Atkins a lansat în deceniu 7 al secolului trecut o dietă bogată în în grăsimi şi săracă în carbohidraţi, care este acum populară şi în Romania. Dietele bogate în proteine se bazează pe presupunerea că acestea dau o saţietate mai mare per calorie decât carbohidraţii.

Deşi studiul menţionat a durat mai mult decât celelalte, rata de abandon a fost mai mică, iar tratamentul a fost intensiv, scopurile terapeutice nu au fost atinse decât parţial. De exemplu, deşi s-a planificat ca diferenţa aportului de proteine, exprimat în calorii, să fie de 10% între cei cu aport crescut şi cei cu aport mediu, după măsurarea excreţiei urinare de azot, a fost doar de 1-2% ( la o dietă de 1700 kcal/zi). De asemenea, s-au dovedit greu de realizat practic dietele cu aport foarte mare de carbohidraţi. Când grăsimile au fost înlocuite izocaloric cu carbohidraţi, HDL-colesterolul a scăzut într-un mod previzibil. Autorii au folosit diferenţa dintre nivelul HDL-colesterolului la grupul cu aport scăzut de carbohidraţi, faţă de grupul cu aport crescut pentru a calcula diferenţa în aportul de carbohidraţi dintre cele două diete. Diferenţa a fost de numai 6% şi nu de 30% cum se aşteptau.

Reducerea aportului caloric nu a fost durabilă. Scăderea în greutate a fost de 6 kg la 6 luni, în concordanţă cu reducerea aportului caloric cu 750 kcal/zi. Totuşi după 12 luni, subiecţii au început să crească în greutate, ceea ce sugerează că începuseră să mănânce mai mult decât se planificase. Scăderea finală în greutate, la 2 ani de la începerea experimentului, a fost de 3-4 kg. Acastă scădere este similară cu cea obţinută prin mijloace farmacoterapeutice şi este importantă clinic deoarece întârzie instalarea diabetului. Deci cel puţin din acest punct de vedere dietele au fost un succes. În fiecare grup unii participanţi au slăbit mai mult decât alţii. Cei care au slăbit mai mult au participat la mai multe şedinţe de consiliere şi au respectat mai riguros dieta prescrisă. Aceste observaţii i-au îndreptăţit pe autori să considere că factorii comportamentali sunt mai importanţi decât dietele în procesul de slăbire. Ipoteza este plauzibilă, mai ales fiindcă cogniţia şi afectul au un impact fundamental asupra comportamentului alimentar. Pacienţii nu mănâncă mai puţin datorită compoziţiei dietei, ci datorită noutăţii şi reputaţiei dietei, sau datorită gustului particular al unor alimente din dieta respectivă. Pentru a studia efectul particular al grăsimilor, proteinelor şi carbohidraţilor asupra aportului alimentar şi al greutăţii corporale, ar trebui ca toate dietele să arate la fel şi să aibă acelaşi gust. S-au făcut astfel de studii cu gustări standardizate, un fel de porridge şi prin manipularea pe ascuns a unor alimente, dar nimeni nu a fost în stare să le consume mult timp. Se pare deci că problema nu se va rezolva prea curând. Incapacitatea voluntarilor de a respecta mult timp o dietă trebuie să ne dea de gândit, mai ales pentru că cercetătorii erau experimentaţi, iar participanţii aveau educaţie superioară şi au fost atent aleşi ca să fie motivaţi. Ce ne facem cu subiecţii needucaţi şi slab motivaţi? Cum combatem epidemia de obezitate într-un mediu plin de oferte alimentare diverse şi de maşini şi aparate care ne scutesc de munca fizică?

Trebuie deci să schimbăm paradigma, iar schimbarea vine din Franţa, patria artei culinare (Romon M, Lommez A, Tafflet M, et al. Downward trends in the prevalence of childhood overweight in the setting of 12-year school- and community-based programmes. Public Health Nutr. 2008, December, 23). În anul 2000, francezii au iniţiat un experiment pentru reducerea obezităţii la copii, în două oraşe mici similare. Un oraş s-a constituit în lot martor. În cel supus experimentului toată suflarea oraşului, primar, comercianţi, profesori, medici, farmacişti, proprietari de restaurante, ziare, televiziune, serviciile municipale, asociaţiile sportive, s-a mobilizat pentru a încuraja tinerii să mănânce sănătos, şi să facă mai multă mişcare. Municipalitatea a construit terenuri de sport şi locuri de joacă, a marcat piste pentru biciclişti şi alei de plimbare, a angajat instructori de sport şi i-a încurajat pe copii să meargă pe jos la şcoală. Familiile au beneficiat de cursuri gratuite de artă culinară şi consiliere individuală, unde era cazul. Rezultatul a fost remarcabil. Până în 2005 prevalenţa obezităţii la copii scăzuse cu 8,8%, în timp ce în oraşul martor crescuse cu 17,8%. Experienţa franceză a fost imediat preluată de Uniune Europeană şi extinsă la 200 de oraşe, sub numele de EPODE (Ensemble, prevenons l’obesite des enfants).

Ca şi epidemiile de boli infecţioase, obezitatea nu poate fi rezolvată de indivizi, ci doar prin acţiuni ale întregii comunităţi. Poate că ceea ce a mers în Franţa nu va merge la Bucureşti sau la Alba-Iulia. Totuşi succesul abordării franceze trebuie să ne determine să încercăm şi noi astfel de soluţii comunitare complexe. Prevenirea obezităţii trebuie să angajeze întreg mediul de viaţă al comunităţilor locale. Altă soluţie nu există!
Dr. Sever Cristian Oană

 

Reclame

Care mai este temeiul solidarității naționale?

Zilele trecute am fost în vizită la nişte vechi prieteni. Pe aleea dintre blocuri era să-mi rup de vreo două ori gâtul din cauza gheţii şi a zăpezii necurăţate. Când am ajuns la ei, i-am întrebat de ce nu ies locatarii blocului la curăţitul zăpezii. Mi-au răspuns că n-are cine! Cei tineri stau pe net şi completează cv-uri şi formulare de emigrare în Canada; cei maturi sunt la al doilea job ca să-şi poată plăti ratele la casele neterminate din Pipera sau Tunari; cei în vărstă sunt plecaţi la casele de la ţară, aşa că mai rămân doar vreo două pensionare văduve care au depăşit 80 de ani şi care ar fi mai bine să nu iasă pe gerul ăsta. Întors acasă, deschid televizorul şi aud o doamnă disperată care cerea prezentatorului să afle ce se întâmplă cu părinţii ei izolaţi de la începutul iernii într-un sat de la cotul Carpaţilor. Am stat jos şi m-am mirat: în ce ţară trăiesc? Părinţii acelei doamne nu au vecini? Satul nu are primar, poliţist, preot? Doamna nu-şi permite un telefon mobil la mâna a doua cu o cartelă preplătită ca să menţină legătura cu părinţii? De ce vecinii prietenilor mei stau cu ochii pe Pipera sau pe Canada şi nu-şi curăţă aleea din faţa blocului? Să fie ăsta efectul individualismului capitalist şi al liberei concurenţe care ne tot este predicat de elita politică şi economică? Mă cam îndoiesc. Cred că de fapt ne aflăm ca societate într-o nouă etapă de dezvoltare istorică. S-a terminat privatizarea câştigurilor şi a avuţiei naţionale şi am intrat în etapa naţionalizării pierderilor. Elitele au luat tot ce s-a putut lua şi acum se izolează ca să se bucure în linişte de ceea ce au. Iar ţara recţionează după chipul şi asemănarea elitelor. Elitele politice şi economice româneşti nu mai aparţin comunităţii naţionale. Nu-i văd pe stradă, la teatru sau la concert; copiii lor nu merg la aceeaşi şcoală cu copii mei; părinţii lor nu se internează la acelaşi spital cu părinţii mei. Toţi locuiesc în afara oraşelor, pe proprietăţi fortificate cu ziduri şi supravegheate de camere de televiziune. Peste tot vezi numai ziduri! Vile înconjurate de ziduri, cartiere izolate de ziduri, până şi Preafericitul Daniel şi-a înconjurat cu zid de cetate grădina patriarhiei din centrul Bucureştiului. Catedrala mântuirii neamului va fi construită în curtea păzită de ziduri a Casei poporului. România se află pe drumul glorios spre evul mediu! Acum înţeleg rezultatul anchetelor care arată că românii au mai mare încredere în Uniune Europeană decât în Guvernul sau Parlamentul naţional. În aceste condiţii mi se pare normal să am mai multă încredere în funcţionarul anonim de la Bruxelles care merge la servici pe bicicletă şi mănâncă la cantina Comisiei Europene. Măcar el e ca mine şi sunt mari şanse să gândim şi să reacţionăm la fel. Elitele îmi cer să fiu patriot, adică să plătesc impozit şi pe aerul pe care-l respir, în timp ce ei îşi votează scutiri de taxe, ştergeri de datorii, sau îşi mută averile în străinătate. Din impozitele mele firmele lor construiesc săli de sport în sate fără copii, iar pe banii lor îşi fac biserici pentru veşnica lor pomenire. Care este atunci binele public pe care îl produce elita românească? De la Max Weber încoace am înţeles că inegalităţile sociale sunt inevitabile. Dacă pur şi simplu extindem principiul evoluţionist de la biologie la societate ajungem la aceeaşi concluzie. În plus egalitarismul perfect nu este sănătos nici pentru sănătatea biologică nici pentru cea socială. Recunoaşterea acestui fapt nu înseamnă însă că trebuie să încurajăm prin legi şi programe sociale adâncirea inegalităţii. Diferenţele accentuate de status social duc la mari tulburări şi este suficient să vă uitaţi la lumea arabă ca să înţelegeţi. Orice guvern responsabil trebuie să promoveze universalismul ca valoare şi egalitatea de şanse ca obiectiv politic. Guvernele de până acum ale României, ca reprezentante ale elitei, au uitat complet acest lucru. Au militat pentru intrarea în spaţiul Schengen în două trepte, pe treapta întâi, cei cu bani de avion nu sunt controlaţi, pe treapta a doua, cei cu bani de autobuz sunt controlaţi până la piele. Au încercat o lege a asistenţei de urgenţă cu două viteze: pentru cetăţenii de categoria întâi din bulevardul Primăverii, salvare privată pe bani publici, pentru cei de categoria a doua din Ferentari, salvare de stat din ce bani mai rămân. Şi exemplele pot continua…În faţa acestor dovezi mă întreb cum de toţi înţelepţii de la televiziuni au putut să spună că manifestarea din Piaţa Universităţii este incoerentă? Probabil că bieţii analişti, cu ochii pe cei de la clasa I-a, n-au văzut focul de la clasa a II-a. Piaţa a pus de fapt o unică şi stringentă întrebare : Care mai e temeiul solidarităţii naţionale? Sunt dispus să pariez cu oricine că Piaţa nu se va liniști până ce nu vom găsi un răspuns credibil la această întrebare. „Cartea albă a bunei guvernări” propusă de Alianța pentru o Românie Curată poate schița un răspuns.

Cristian Sever OANĂ