Monthly Archives: martie 2011

Tulburările mentale şi legea evoluţiei

Psihiatria evoluţionistă îşi propune să studieze tulburările mentale din punctul de vedere al legii evoluţiei. Aplicarea legilor evoluţiei la psihiatrie permite clarificarea şi reinterpretarea , uneori surprinzătoare, a tulburărilor psihice umane. Pornind de la strămoşii noştri încearcă să găsească explicaţii unor suferinţe precum schizofrenia, fobiile, depresia, tulburările obsesiv compulsive (TOC), deficitului de atenţie cu hiperactivitate (ADHD), sau unor activităţi anodine ca rosul unghiilor. Ideea fundamentală a psihiatriei evoluţioniste este că anumite înclinaţii, comportamente sau conduite instinctive ale speciei umane sunt prestabilite, înscrise în filogeneză în cursul milioanelor de ani de evoluţie în mediul natural (similar savanei africane din zilele noastre). Omul nu s-a schimbat din punct de vedere biologic de când a abandonat viaţa de vânător-culegător în urmă cu 10.000 de ani, în schimb mediul său de viaţă nu mai are nimic în comun cu cel al strămoşilor săi. O mulţime de adaptări fiziologice şi compotamentale la mediul de viaţă primitiv sunt încă prezente, deşi într-o oarecare măsură sunt anacronice. Există o discordanţă între predispoziţiile adaptative moştenite şi mediul actual, discordanţă care face ca aceste adaptări arhaice să se manifeste ca tulburări psihice.

În deceniul 1960-1970 pediatrul şi psihanalistul englez John Bowlby a introdus în psihiatrie ideea după care există „un substrat comportamental uman moştenit de la strămoşii noştri vânători-culegători”. Teoria sa privind ataşamentul (1978) susţine că legătura mamă-copil este în esenţă biologică şi înăscută şi rezultat al comportamentului de ataşament. Specia umană este o specie socială. La toate mamiferele copilul este dependent de mamă.  Supravegherea copiilor presupune că mama este legată de micuţi prin legături afective strânse. De acest ataşament depinde comportamentul de asistenţă, protecţie şi hrănire. Dacă ataşamentul nu se face în bune condiţii, pot rezulta tulburări de dezvoltare, după cum a demonstrat Harry Harlow la maimuţe şi Rene Spitz la oameni. Concluziile lui Bowlby sunt evident influenţate de etologie – studiul comportamentului animalelor în mediul lor natural.

Dacă vrem să analizăm o tulburare psihică din punct de vedere evoluţionist trebuie să răspundem la două întrebări:

–          Care este valoarea normală pentru supravieţuire a comportamentului care a suferit modificări?

–          Care este natura tulburării: este un exces sau un deficit al funcţiei modificate?

Dacă un comportament uman a fost păstrat de evoluţie, chiar dacă astăzi se manifestă într-un mod patologic, este foarte probabil că el a avut o valoare adaptativă la un moment dat. Să luăm de exemplu fobiile şi în plan mai general anxietatea. Intuitiv apare ca logic faptul că dacă toţi strămoşii noştri s-ar fi comportat nesăbuit supravieţuirea speciei ar fi fost periclitată. Frica are deci o valoare de supravieţuire. Dacă şoarecii evită instinctiv spaţiile deschise, unde pot fi reperaţi şi vânaţi, este pentru că timp de generaţii au dezvoltat această teamă salvatoare. La om ca şi la şoareci există o predispoziţie la anxietate inegal distribuită între indivizi. Dacă anxietatea se fixează pe un obiect definit şi ia o amploare disproporţionată devine fobie. Cele mai frecvente fobii, de aglomeraţii, de animale, de întuneric, îşi au originea în pericolele la care au fost expuşi oamenii în cursul evoluţiei. De aceea ne temem de pericole istorice precum şerpii, păianjenii şi piscurile abrupte.  În schimb nu ne temem de pericole moderne care fac milioane de victime precum autoturismele, armele, ţigările, alcoolul şi grăsimile nesaturate. Agorafobia este oarecum diferită pentru că relevă teama de a părăsi casa şi de a te îndepărta de cei apropiaţi. Pericolul în acest caz este mai puţin evident şi imediat şi se leagă mai bine de noţiunea de teritorialitate de la animale. Totuşi, deoarece am colonizat tot Pământul, înseamnă că selecţia naturală a favorizat cel puţin unele grupuri mai aventuroase. Bărbaţii, care participau la vânătoare, ieşeau mai des şi mai departe din propriul teritoriu, în timp ce femeile îi însoţeau doar în cazul migraţiei întregului grup. Asta explică de ce sunt mai multe femei decât bărbaţi cu agorafobie. Ce face ca un agorafob să-şi învingă teama; faptul că e însoţit de un apropiat sau face drumul în maşină, ceea ce în ultimă instanţă înseamnă o extindere a domiciliului. Tot de agorafobie ţine şi exagerarea anxietăţii adaptative de a se conforma normelor comportamentale şi vestimentare ale unui grup pentru a fi acceptat în acel grup. În acest caz creşterea stimei de sine personale este mai utilă în terapie decât confruntarea cu fobia socială.  Un aspect interesant derivat din conceptul de teritorialitate este deficitul de atenţie cu hiperactivitate. Numărul copiilor cu ADHD este destul de variabil în societăţi diverse, iar acest lucru nu ţine de criterii diferite de identificare. În socităţile stabile (cu excepţia SUA) este constant sub 15%, în schimb în societăţile de nomazi depăşeşte 30%.  Care ar fi valoarea pentru supravieţuire a acestui comportament? În societăţile de nomazi aceşti neliniştiţi sunt de fapt nişte exploratori înăscuţi. Dorinţa lor permanentă de noutate îi face să exploreze teritorii din ce în ce mai îndepărtate şi să asigure grupului informaţii extinse despre cele mai bune variante de deplasare şi cele mai bogate teritorii unde să poată zăbovi chiar dacă numai temporar. Pe măsură ce grupul se stabileşte permanent pe un anumit teritoriu, selecţia naturală nu mai favorizează această caracteristică şi rata celor cu ADHD scade în populaţie. În ceea ce priveşte SUA să nu uităm că a fost colonizată în ultimii 300 de ani ceea ce înseamnă mai puţin de 10 generaţii.

Tulburările obsesionale compulsive au componente genetice deoarece au o frecvenţă de 2-3% în populaţia generală şi de 10-25% în familia bolnavului. Ele sunt similare la întreaga rasă umană. Conform psihiatriei evoluţioniste ritualurile obsesive sunt activităţi de substituţie: comportamente fără legătură cu un context dat care apar în situaţii de conflict sau frustare în locul comportamentelor mai adecvate. Nevoia compulsivă de a verifica, netezi, spăla, aduna obiecte ţine de marcarea şi apărarea unui teritoriu. Când comunităţile umane au început să stocheze surplusul de hrană şi să fabrice unelte şi arme, a apărut şi nevoia de a le proteja de cei ce doreau să şi le însuşească nelegitim. Ritualurile de verificare sunt deci vestigiile unui comportament adaptativ care se manifestă în exces. Tricotilomania (răsucitul maladiv al părului) corespunde nevoii înăscute de a-şi face toaleta, de a-şi netezi părul cum fac animalele cu blana sau păsările cu penele. Mania unor bolnavi de a aduna şi colecţiona cu meticulozitate obiecte inutile pe care nu le aruncă niciodată seamănă cu comportamentul păsărilor când îşi construiesc cuibul sau cu al hârciogilor. Toate aceste conduite repetitive: toaleta personală, construire adăpostului, acumularea de resurse, diverse verificări – sunt fundamentale pentru supravieţuirea şi perpetuarea speciei. Atunci de ce sunt ele patologice la om? În primul rând prin exces şi inadecvare la condiţiile moderne. În al doile rând prin faptul că se substitie şi consumă timpul şi resursele altor comportamente mai adaptate timpului nostru. Desigur TOC sunt multifactoriale, legate de factori genetici, neurochimici şi imunologici, dar punctul de vedere evoluţionist nu trebuie neglijat.

Anorexia nervosa este o altă afecţiune ce se pretează cel puţin parţial la o explicaţie evoluţionistă. Ea este cel mai frecvent întâlnită la fete, iar reducerea alimentaţiei duce la amenoree şi sterilitate, fără a reduce semnificativ activitatea victimei. În ce măsură aceasta poate fi o atitudine adaptativă? În tribul primitiv abţinerea de la mâncare a fetelor necăsătorite şi hrănirea cu prioritate a copiilor avea valoare de supravieţuire pentru grup în condiţii de foamete. Acest „altruism alimentar” al anorexicelor, considerat paradoxal şi minor de către psihiatri, este fundamental din punct de vedere evoluţionist. Fetele anorexice acţionau ca nişte „mame auxiliare” aşa cum se întâlnesc la multe specii sociale. Ele îşi ajutau mamele şi alte femei cu copii mici, la recoltarea şi distribuirea alimentelor şi la creşterea copiilor. Acest lucru era necesar din cauza numărului mare de copii mici din tribul primitiv şi se poate încă vedea de o manieră atenuată în societăţile tradiţionale. În societăţile moderne numărul de copii per familie a scăzut, abundenţa a crescut, iar fraţii şi surorile mai mici nu mai sunt educaţi de sora mai mare. Contrar prejudecăţilor curente, cultul actual al trupului suplu nu a dus la creşterea frecvenţei anorexiilor. Cauzele principale ale anorexiei contemporane se găsesc în schimbarea structurii socio-familiale comparativ cu epoca preistorică. O ipoteză plauzibilă este că tânăra anorexică refuză inconştient să se maturizeze sub influenţa imaginii interne moştenite a unei mame arhaice care îi interzice să se alimenteze şi să se maturizeze ca femeie pentru a nu-i face concurenţă pe plan reproductiv. Această ipoteză de certă sorginte psihanalitică a fost folosită cu oarecare succes în terapia individuală şi de familie.

După cum spune psihiatrul Dominique Godard : „între logica biologică a neuronilor şi a genelor şi logica simbolică a conduitelor sociale, este necesar să intercalăm logica evoluţionistă”.

 

Psih. Melinda Boroş

Dr. Sever Cristian Oană

 


Ortorexia

Obsesia nesănătoasă de a mânca sănătos

 

Ortorexia nu este o boală. Nu o veţi găsi deci nici în ICD-10, nici în DSM-IV şi foarte probabil nu va apărea nici în ediţiile viitoare. Şi totuşi… Trebuie să răspund zilnic, la cabinet şi în afara lui, la zeci de întrebări privind ce alimente sunt sănătoase şi te fac frumos şi deştept. Sau ca în lumea poveştilor, ce să mănânc ca să am o „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”? Internetul şi ziarele sunt pline de sfaturi, de la ce trebuie să mănânci ca să te fereşti de cancer sau coşuri, până la alimente care îţi induc un orgasm pe zi sau te jută să înveţi limba engleză în 10 lecţii fără profesor! Răspunsul meu invariabil la astfel de întrebări, fără a fi cinic, este „nu mâncaţi nimic – faceţi foame!” Acest răspuns nu este determinat nici de criza economică mondială şi nici de măsurile guvernului român ci de studii foarte clare care au dovedit, cel puţin pe şoricei, că singurul aspect nutriţional care se corelează pozitiv cu creşterea duratei de viaţă este scăderea ingestiei de calorii. Deci, fă foamea dacă vrei să trăieşti mai mult. Desigur nu am să împing lucrurile până la nivelul recomandării scriitorului britanic Irvine Welsh de a „trimite obezii să lucreze în agricultura lumii a treia pentru unu sau două boluri de orez pe zi”. Pedepsirea obezilor nu este o soluţie şi oricum nu răspunde preocupării oamenilor pentru mâncatul sănătos. Obiceiurile alimentare sunt vechi şi s-au fixat în comportamentul uman în urma unei lungi evoluţii. De exemplu consumul proteinelor superioare, cu mulţi aminoacizi esenţiali, din carne a dus la dezvoltarea creierului uman la dimensiuni nemaiîntâlnite în lumea biologică. Ne datorăm umanitatea şi consumului de carne. În plus orice populaţie umană care s-a dezvoltat şi a prosperat a folosit inteligent sursele de hrană aflate la dispoziţie în arealul ei. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi dispărut fără urmă. Ca dovadă, cele mai vechi civilizaţii au şi cele mai bogate şi variate culturi culinare. Problemele au apărut odată cu abundenţa dată de dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică a agriculturii. Oamenii nu mai mâncau ca să trăiască ci trăiau ca să mănânce. Mâncatul gustos declanşează aceleaşi circuite neuronale  din nucleul acumbens şi hipotalamus care secretă dopamină, ca şi drogurile. Drogatul cu bucate este deci la fel de plăcut, dar mai puţin periculos pe termen scurt decât cel cu substanţe psihoactive. Consecinţele pe termen lung ale acestui „drog” au apărut abia în urmă cu un secol şi au devenit o preocupare publică abia în urmă cu o generaţie. Diete năstruşnice pentru aproape orice boală au existat întotdeauna pentru că mult timp nici nu exista alt tratament. Acele diete nu erau însă prea populare şi de fapt aveau statut de tratament, fiind imediat abandonate dacă pacientul se simţea ceva mai bine. Obsesia la nivel de societate de a mânca sănătos este o creaţie a modernităţii târzii. Această obsesie a fost denumită ortorexia, format din orthos – corect şi orexis – apetit. Termenul a fost propus în 1997 de doctorul Steven Bratman şi înseamnă obsesia nesănătoasă a indivizilor sănătoşi, dar preocupaţi de sănătatea lor, pentru ceea ce ei consideră a fi o dietă sănătoasă. Subiectul evită anumite mâncăruri nesănătoase precum grăsimile, aditivii şi conservanţii fabricaţi industrial, produsele animale, şi alte ingrediente pe care le consideră nenaturale, atitudine care in extremis îl împinge la malnutriţie. Până aici tabloul clinic seamănă cu cel din anorexia nervosa cu deosebirea esnţială că pacientul cu ortorexie nu intenţionează să slăbească şi nu are o imagine distorsionată a propriului corp, ci doreşte doar să se simtă pur şi natural. Studiile publicate definesc ortorexia ca „obsesia maniacală pentru alimente sănătoase”. ( Donini L, Marsili D, Graziani M, Imbriale M, Cannella C (2004). „Orthorexia nervosa: a preliminary study with a proposal for diagnosis and an attempt to measure the dimension of the phenomenon”. Eat Weight Disord 9 (2): 151–7. PMID 15330084)

Autorii propun şi un chestionar pentru diagnosticarea problemei: 1)Vă pasă mai mult de virtuţile a ceea ce mâncaţi decât de plăcerea furnizată de hrană? 2)Regimul dvs. alimentar vă izolează social? 3)Pierdeţi mai mult de 3 ore pe zi ca să vă gândiţi la alimente sănătoase? 4)Când mâncaţi ceea ce consideraţi că e corect simţiţi că deţineţi controlul total? 5)Vă planificaţi meniul cu o zi înainte? 6)A scăzut calitatea vieţii pe măsură ce a crescut corectitudinea meniului? 7)Aţi devenit mai strict cu dvs.? 8)V-a crescut stima de sine de când mâncaţi sănătos? 9)Îi priviţi cu dispreţ pe cei ce nu mănâncă la fel ca dvs.? 10)Evitaţi alimente care altădată vă făceau plăcere doar ca să mâncaţi “corect”? 11)Vă simţiţi vinovat când nu respectaţi regimul “sănătos”? Dacă răspunsul este da la cel puţin 2 întrebări există o ortorexie uşoară. După cum se vede şi din chestionar, autorii leagă ortorexia de tulburarea obsesiv – compulsivă. Idei ortorexice s-au strecurat şi în prevenţia primară şi secundară a unor boli. În 1990 OMS a recomandat oficial ca oamenii să mănânce 5 porţii (aprox. 400g) de fructe şi vegetale pe zi pentru a preveni cancerul şi alte boli cronice. Recomandarea pare să se bazeze mai degrabă pe ideologie şi nu pe fapte. De aceea începând din 1992 s-a pornit studiul EPIC (European Prospective Investigation into Cancer and Nutrition). J Natl Cancer Inst 2010;102:529–537   Studiul este o analiză prospectivă a unei cohorte de 142.605 bărbaţi şi 335.873 femei din 10 ţări vest-europene urmăriţi în medie timp de 8,7 ani. Incidenţa brută a cancerului a fost de 7,9 cazuri-an la 1000 pentru bărbaţi (96049) şi de 7,1 cazuri-an la 1000 pentru femei (21000). Asocierea dintre reducerea riscului de cancer şi consumul crescut de fructe şi vegetale împreună (200 de grame în plus pe zi) a fost de 0,97 (IC-95%). Pentru vegetale singure (100g în plus pe zi) asocierea a fost de 0,98 (IC-95%). Pentru fructe singure (100g în plus pe zi) asocierea a fost şi mai slabă 0,99 (IC-95%). Reducerea riscului de cancer asociată cu consumul crescut de vegetale, chiar dacă slabă, a apărut doar la femei. Stratificarea în funcţie de consumul de alcool sugerează o reducere mai mare a riscului la marii băutori şi numai pentru cancerele determinate de alcool şi fumat.  Dacă modesta asociere inversă dintre aportul crescut de fructe şi vegetale şi riscul de cancer este considerată cauzală, am putea estima numărul de cancere ce ar putea fi teoretic evitate. De exemplu presupunând că subiecţii studiului urcă cu o cuartilă pe scara consumului de fructe şi vegetale, ceea ce ar corespunde unei creşteri cu 150g pe zi a consumului, ar putea fi evitate 2,6% din cancerele bărbaţilor şi 2,3% din cancerele femeilor. În concluzie creşterea ingestiei de fructe şi vegetale are un efect modest în prevenirea cancerului, iar efectul nu este datorat întâmplării. Rezultatele sunt uşor influenţate de factori de confuzie precum greutatea corporală, activitatea fizică, fumatul, obiceiurile alimentare anterioare. Cu toate astea asocierea observată dintre creşterea consumului de fructe şi vegetale şi scăderea incidenţei cancerului este foarte slabă. Ce înseamnă asta, că nu mai recomandăm fructe şi legume pacienţilor noştri? Ba da, recomandăm consumul de vegetale, dar nu pentru prevenţia cancerului ci pentru toate suferinţele din sfera sindromului metabolic. De asemenea le recomandăm tuturor oamenilor în cadrul dietei echilibrate sănătoase, dietă în care fructele şi legumele reprezintă o treime din aportul caloric. Bine şi cu ortorexicii ce facem? Dacă au fost doar ademeniţi de modă, vor renunţa singuri în faţa dovezilor ştiinţifice. Dacă atitudinea lor ţine de o psihopatologie de graniţă cred că putem să-i lăsăm liniştiţi în pace. În plus avem mai multe şanse să găsim o masă liberă la restaurant în orele de vârf, sau în vacanţă. Şi apropo de vacanţă, nu vă lăsaţi ademeniţi de mirajul ortorexiei, mâncaţi variat şi gustos, dar în cantităţi mici!

Dr. Sever Cristian Oană

 


Câinii de paie

În perioada de glorie a imperiului Roman cetăţenii de vază ai cetăţii nu se temeau decât de otrăvuri. În perioada republicană, când duşmanii ameninţau graniţele Romei iar cetăţenii nu aveau timp să se răsfeţe, se dezvoltaseră virtuţile care i-au făcut celebri: stoicismul, răbdarea şi rezistenţa. Pax Romana a adus cu ea civilizaţia şi belşugul, iar oamenii nu mai aveau de ce să se teamă. Nevoia omenească de teamă a rămas fără obiect. Dacă nu ar fi avut apă curentă curată, un excelent sistem de canalizare şi în absenţa transportului motorizat, probabil că romanii s-ar fi temut de boli. Dar ei erau sănătoşi şi în siguranţă aşa că golul trebuia umplut de pericole imaginare precum otrăvurile. Exact acelaşi lucru ni se întâmplă astăzi nouă în Uniunea Europeană. Ne temem de alergeni, de E-uri, de soare, de ţigara fumată de un vecin pe terasa de vizavi, dar în acelaşi timp mâncăm prea mult, ne deplasăm doar cu maşina, luam medicamente contra arsurilor provocate de excesul alimentar, contra anxietăţilor imaginare, pentru prelungirea erecţiei şi diminuarea apetitului. Condamnăm poluarea urbană, dar ne luăm maşini din ce în ce mai puternice cu care-i otrăvim pe pietoni. Cerem public să ni se asigure un aer curat, dar tăiem pe şest parcuri şi păduri ca să ne facem vile. Ceea ce uităm cu toţii este că planeta Pământ, pe care-o ocupăm temporar şi cu totul întâmplător, are mecanisme proprii de autoreglare pe care nu trebuie decât să le lăsăm să funcţioneze fără perturbări majore din partea noastră. Ipoteza GAIA, care susţine că Pământul este un sistem care se autoreglează precum in organism viu, se bazează pe cel mai riguros naturalism ştiinţific. James Lovelock, autorul ipotezei, a propus modelul unei planete a margaretelor, populată numai de margarete albe şi negre, planetă a cărei temperatură se autoreglează. Planeta margaretelor este luminată de un soare care în timp devine din ce în ce mai fierbinte. Margaretele albe reflectă lumina soarelui şi astfel suprafaţa planetei se răceşte, în timp ce margaretele negre absorb căldura şi suprafaţa se încălzeşte. Fără a avea un scop conştient, margaretele interacţionează pentru a răci planeta în ciuda soarelui care devine mai arzător. Pentru a exista o biosferă autoreglată nu e nevoie decât de câteva procese stocastice care au şi fost simulate pe calculator de Joel de Rosnay. Simularea începe cu o temperatură scăzută. Margaretele negre, care absorb căldura soarelui mai bine, supravieţuiesc, se înmulţesc şi ocupă o suprafaţă mai mare. În consecinţă temperatura solului creşte şi devine mai favorabilă vieţii. Margaretele negre se reproduc într-un ritm accelerat şi acoperă o suprafaţă prea mare, iar temperatura depăşeşte punctul critic peste care margaretele negre mor în masă. În schimb, margaretele albe se adaptează, se dezvoltă şi colonizează mari suprafeţe ale planetei, iar prin reflectarea căldurii duc la răcirea planetei. Temperatura scade prea mult, margretele albe mor, iar cele negre se întorc în forţă. După un anumit număr de fluctuaţii, pe suprafaţa planetei începe să coexiste şi să co-evolueze un mozaic de margarete negre şi albe. Margaretele individuale se nasc şi mor, dar cele două populaţii, prin încălziri şi răciri succesive, menţin pe planetă o temperatură favorabilă ambelor specii. De aici înainte temperatura planetei variază puţin în jurul unei valori optime. Nimeni nu a proiectat sistemul, nimeni nu a setat temperatura la valoarea optimă, ci ea pur şi simplu a apărut în urma comportamentului de supravieţuire şi a co-evoluţiei margaretelor. Planeta margaretelor a apărut prin combinarea necesităţii cu şansa. Acest model ne arată că ipoteza GAIA se bazează pe cea mai solidă lege ştiinţifică, cea a evoluţiei Darwiniste. Cu toate aceste ipoteza a fost contestată de numeroşi oameni de ştiinţă serioşi, şi nu numai de creaţionişti. În esenţa ei aceasta nu este însă o controversă ştiinţifică ci o confruntare între două mituri: unul creştin şi unul mult mai vechi. Ipoteza GAIA restabileşte legătura dintre oameni şi restul naturii în spiritul animismului primordial. În religiile monoteiste Dumnezeu este garantul final al sensului vieţii omului. În ipoteza GAIA, ca şi în spiritul Darwinismului, viaţa omului nu are mai mult sens decât a viermelui. De aceea atât Darwinismul cât şi ipoteza GAIA au fost întâmpinate cu atâta ostilitate.

Lovelock şi-a botezat ipoteza cu numele străvechii zeiţe greceşti a pământului, Gaia, la sugestia scriitorului William Golding. Ideea apare însă surprinzător de clar formulată şi în cartea fundamentală a Taoismului, Tao Te Ching. În ritualurile din China antică erau folosiţi câini de paie ca ofrande pentru zei. În timpul ritualului ei erau trataţi cu cel mai mare respect. Când ceremonia se încheia şi nu mai era nevoie de ei, câinii de paie erau distruşi şi aruncaţi: ,,cerul şi pământul sunt neîndurătoare şi tratează miliardele de creaturi ca pe nişte câini de paie.’’ Friedrich Nietzsche, care l-a înţeles cel mai profund pe Darwin, a exprimat cel mai bine acest lucru:,,Natura este risipitoare fără măsură, indiferentă, fără scopuri şi consideraţie, fără milă şi dreptate, fertilă şi dezolantă şi nesigură în acelaşi timp.’’ Dacă oamenii tulbură echilibrul planetei Pământ vor fi distruşi şi aruncaţi ca nişte câini de paie. Criticii teoriei GAIA susţin că  o resping pentru că este neştiinţifică. Adevărul este că se tem de ea şi o urăsc deoarece conform ei oamenii nu sunt altceva decât nişte câini de paie.

Dr Sever Cristian Oana

 

 


Zgomotul şi furia

MOTTO:„Exprimarea liberă prin semne exterioare a unei emoţii duce la intensificarea ei. Pe de altă parte, reprimarea, în măsura posibilului, a tuturor semnelor exterioare, duce la atenuarea emoţiei. Cel care dă drumul gesturilor violente îşi va accentua furia; cel care nu-şi controlează semnele de teamă, va trăi teama mai intens; cel ce rămâne pasiv când e copleşit de mâhnire adâncă îşi pierde cea mai bună şansă de a-şi redobândi flexibilitatea minţii.” Charles Darwin, The Expression of the Emotions in Man and Animals (1872)

 

Manifestarea publică a furiei, mâhnirii, dispreţului şi a schimbărilor bruşte de umoare ne este livrată zilnic pe majoritate canalelor de televiziune. Sunt zile în care îmi e dor de Mister Spock, humanoidul raţional din serialul Star Treck. Rezultatul zgomotului şi furiei mediatice zilnice este suspiciunea că răspunsurile emoţionale sunt parţial condiţionate, mimate şi deci false, în ciuda strădaniilor eroilor şi televiziunilor de a părea vii şi autentice. Expunerea teatrală a emoţiilor, de la politicieni până la cocote, a devenit o activitate recreaţională naţională care ţine loc de angajament pentru problemele sociale. Afişarea publică a emoţiilor de către falşi eroi mediatici ne împiedică să ne trăim propriile emoţii, care ne pot mobiliza pentru acţiune. Nu mai avem sentimente autentice şi spontane, totul este mediat şi sterilizat într-o lume ce devine din ce în ce mai alienată faţă de ea însăşi.

Pentru unii psihologi sociali post-Freudieni exprimarea publică a furiei nu poate fi decât sănătoasă. Ei susţin că dacă nu te eliberezi de furie, ea este canalizată în suferinţe somatice precum cefaleea, urticaria, consumul sporit de alcool, insomnia. Acest gen de terapie eliberatoare se auto-legitimează afirmând că ego-ul incontinent emoţional a eliberat o mulţime de bărbaţi şi femei subjugaţi de convenţiile sociale. Costul acestei emancipări îl vedem zilnic la televizor sub forma lăturilor debitate de tipi care consideră că nimeni nu le poate îngrădi dreptul la libera exprimare a emoţiilor. Practica terapeutică a catharzisului emoţional sub formă de ţipete, înjurături şi ameninţări nu a vindecat pe nimeni de cefalee, urticarie sau insomnie, iar consumul de alcool chiar a crescut. El este pur şi simplu un comportament anti-social datorat cel puţin parţial absenţei unei presiuni civilizatoare din partea societăţii. „Eliberarea presiunii” este doar o metaforă care ne arată că oamenii nu sunt totuşi oale sub presiune. După cum au descoperit psihologii Jack Hokanson şi mai apoi Carol Travis, subiecţii supuşi terapiei prin catharsis nu numai că nu s-au reechilibrat emoţional, dar chiar li s-a accentuat anxietatea. Copii supuşi unui experiment în care au fost încurajaţi să se poarte anarhic şi distructiv, nu au devenit mai puţin agresivi în viaţa de zi cu zi ci din contră, pentru că tocmai învăţaseră un alt mod de exprimare emoţională. Ajunşi adulţi, acest gen de copii devin eroii ştirilor de la ora cinci. Certuri banale între vecini sunt amplificate pe principiul că orice răzbunare provoacă o nouă răzbunare. Cheia eliberării furiei în acte de agresiune este că nu te mai poţi opri de teamă să nu pari slab şi deci să te laşi înfrânt. Speranţa preopinenţilor este că ridicând miza cu fiecare nouă rundă a confruntării ajungi la etapa decisivă în care celălalt nu mai are răspuns şi îţi cedează victoria. Acest gen de comportament autodistructiv este de neconceput în lumea animală. Între animalele sociale nu există conflicte semnificative, iar disputele pentru şefia turmei extrem de rar se termină cu decese. Presiunea exercitată de legea selecţiei naturale a dus la dispariţia speciilor care nu cooperază. Comunităţile tradiţionale, de la aborigenii australieni până la eschimoşii inuit, folosesc tehnici diverse de atenuare a conflictelor dintre membrii lor. Inuiţii îi pun pe cei certaţi să se întreacă într-un concurs de cântat. Vă puteţi imagina că râsul şi ironiile provocate de o astfel de competiţi aruncă în derizoriu conflictul celor doi competitori. Dacă nu cooperează în cadrul grupului, aborigenii ar muri de sete şi inuiţii de frig. Comportamentul cathartic nu este deci instinctual şi de aceea nici nu este eficient terapeutic.

Cum putem deci să răspundem furiei noastre dezlănţuite? Un experiment fundamental, citat de Travis, ne aduce o nouă lumină. Experimentul s-a făcut pe copii de ambele sexe. Un subiect, în cazul de faţă o fetiţă, a fost instruit de experimentatori să contrazică şi să provoace un grup de copii ce se jucau fericiţi. Odată provocaţi, copii aveau voie să se manifeste în unul din următoarele trei moduri: se puteau înfuria pe fetiţă, ţipând la ea şi împuşcând-o cu pistoale de jucărie; puteau să se adreseze unor adulţi pentru a o reclama, aceştia încercând să-i împace; sau puteau primi o explicaţie privind comportamentul fetiţei (că este supărată, că nu se simte bine, că este obosită). Rezultatul, surprinzător şi relevant, a fost că numai ultima strategie a reuşit să dezamorseze conflictul şi să scadă tensiunea din grup. După cum ne-am aştepta, strategia răzbunării din prima opţiune nu a dus decât la creşterea nivelului de agresiune. Surpriza a fost că discutarea problemei cu adulţii, din a doua opţiune, nu a avut niciun efect. Această descoperire a dus-o pe Carol Travis la formularea primeia din cele cinci condiţii pentru realizarea catharsisului eficient: supărarea trebuie direcţionată către adevărata ei cauză. Terţul neutru şi împăciuitor nu are în ultimă instanţă niciun efect în diminuarea supărării. Compătimirea, oricât de bine intenţionată, lasă situaţia neschimbată. Probabil că de aceea, eforturile de a impune o împăcare sunt sortite eşecului dacă cei aflaţi în conflict vorbesc numai cu pacificatorul şi nu direct unul cu altul. Abia când copii au văzut un motiv logic pentru comportamentul scandalagiului, au acceptat situaţia. A descoperi motivaţia unui comportament nu îl face automat scuzabil, dar deschide cale reducerii indignării pe care a provocat-o. Un experiment judiciar care se desfăşoară în Marea Britanie, a pus faţă în faţă infractorii cu victimele lor. Victimele actului criminal au învăţat astfel să-şi depăşească furia şi sentimentul de lezare personală pe măsură ce au înţeles cauzele ce au determinat actul agresorului. La rândul lor agresorii au ajuns să înţeleagă cum actul lor a ajuns să aibă aşa consecinţe devastatoare asupra victimei. Experimentul este un succes şi a dus la înfiinţarea unui serviciu de „crime liaison”. Filozofia acestui experiment este că supărarea corect direcţionată este o supărare pe jumătate rezolvată.

Ce facem însă cu supărarea neştiută din societatea noastră, care riscă să dea în clocot de furie. În primul rând trebuie să ne amintim una din concluziile lui Hokanson: exprimarea furiei individuale are efect numai asupra egalilor şi subordonaţilor individului în cauză. Exprimarea furiei  individuale nu este cathartică în lupta cu instituţiile. Pentru asta e nevoie de cooperare între cei lezaţi. În relaţiile individuale sunt suficiente principiile lui Travis pentru atingerea catharsisului: a) să-ţi restabilească controlul asupra situaţiei, b) să schimbe comportamentul ţintei, şi c) tu şi ţinta să vorbiţi acelaşi limbaj al supărării.

 

Dr. Sever Cristian Oană