Monthly Archives: septembrie 2013

Comunitatea medicilor de familie

Multe vorbe grele şi nedrepte s-au spus în aceste zile despre medicii de familie. Pe fundalul protestelor declanşate de Colegiul medicilor şi de sindicatul Sanitas, presa a vehiculat tot felul de opinii preluate de-a gata de la liderii celor două organizaţii. Aceste opinii reflectă grava neînţelegere care există chiar la nivelul profesioniştilor din sănătate privitoare la statutul şi rolul medicului de familie. Surprinzător este faptul că aceşti oameni educaţi nu au făcut efortul intelectual să înţeleagă poziţia medicilor de familie.
Suntem cu toţii medici, e adevărat, dar statutul nostru este suficient de diferit ca să nu putem avea aceeaşi poziţie cu restul breslei în chiar toate problemele. Dorim cu toţii un nou contract social care să asigure medicului un statut mai înalt în societate. Acest statut însă nu se cucereşte în stradă, ci în cabinetele noastre, zi de zi şi ceas de ceas, în ani grei de muncă. Respectul arătat pacientului, înţelegerea omenească faţă de suferinţa sa şi profesionalismul sunt atitudinile care ne vor creşte statutul social. Că banii sunt importanţi nu încape nicio îndoială, dar faptul că ei ne vor creşte prestigiul social este o iluzie periculoasă. Fiecare dintre noi poate numi cel puţin cinci persoane pline de bani cu care nu ar vrea să stea la aceeaşi masă! Asta ne dorim?
Să vedem atunci care sunt nuanţele care ne deosebesc între noi, ca medici. Cu toţii suntem membrii comunităţii mai largi întruchipate legal de Colegiul medicilor. Toţi ne supunem Jurământului lui Hipocrate şi respectăm acelaşi cod deontologic. Dar dincolo de aceste aspecte fundamentale încep să apară nuanţe. Al doile angajament simbolic al medicului de familie, după Jurământ, este contractul cu pacientul. Prin alegerea pacientului şi acceptul medicului de a-l înscrie pe lista sa, între cei doi se stabileşte un contract de facto. Paceintul se angajează să respecte medicul, iar acesta se angajează să-i stea la dispoziţie pacientului (în intervale de timp bine definite) cu toată competenţa şi cinstea sa (adică fără interese ascunse, contrare intereselor pacientului). Acest contract simbolic se bazează pe faptul că cei doi au o identitate clară, adică se cunosc personal, şi au intenţia să stabilească o relaţie de lungă durată, dacă niciunul nu înşeală aşteptările rezonabile ale celuilalt.
Care este poziţia medicului din spital? El este un medic în aşteptare, adică nu are o listă de pacienţi legaţi printr-un contract de el. Pacientul vine, sau este adus la spital pentru rezolvarea unei probleme punctuale, uneori vitale. Dacă pacientul este mulţumit şi problema reapare, foarte probabil va reveni la acelaşi medic şi eventual îl va recomanda şi prietenilor care au aceeaşi problemă. Dacă nu e mulţumit, sau problema nu reapare, probabil că nu se vor mai întâlni niciodată. Deci în acest caz cei doi nu îşi asumă o obligaţie personală reciprocă de lungă durată. Medicul nu ştie cine va intra pe uşa spitalului în timpul serviciului său, iar pacientul nu ştie în general pe cine va găsi la spital atunci când are el o problemă. De aici decurge o diferenţă fundamentală între atitudinea medicului de familie şi a celui de spital în cazul unor proteste. Dacă medicul de familie îşi suspendă activitatea/contractul el va lovi în nişte oameni pe care îi cunoaşte personal şi faţă de care are un angajament personal. Medicul de spital va lovi în nişte pacienţi anonimi, care sunt eventual îngrijiţi de medici anonimi. Relaţia personală de lungă durată între medicul de familie şi pacientul său, stă la baza conceptului de continuitate a îngrijirilor, şi nu obligaţia de a ţine cabinetul deschis 24 de ore din 24, 7 zile din 7, aşa cum cred politicienii (şi unii manageri!). Şi atunci, poate medicul de familie să facă grevă? Nu prea, pentru că el trăieşte din relaţia de încredere cu clientul. Aţi văzut ceasornicarii, negustorii, cârciumarii, avocaţii să facă grevă? Fac grevă profesorii, poliţiştii, judecătorii, ceferiştii şi în general toţi cei angajaţi de stat sau de firme. Ei nu trăiesc din relaţia directă cu clientul, ci din relaţia cu patronul de stat sau privat.
Amărăciunea medicilor de familie faţă de această gravă lipsă de înţelegere socială a statutului lor este atenuată de faptul că şi ceilalţi mici întreprinzători sunt la fel de neînţeleşi. Statul îi jupoaie, băncile îi înrobesc, angajaţii îi fură, iar clienţii încearcă să-i păcălească. Faptul că puterea unei ţări ca America este dată de clasa micilor întreprinzători este nesemnificativ pentru „iluminaţii” din politica românească. Noroc cu Uniunea Europeană care a început să înţeleagă acest lucru.
Aflaţi de mai bine de un deceniu în această poziţie ingrată, medicii de familie au luptat să supravieţuiască fără ajutorul celorlalţi membri ai comunităţii medicale. Aşa s-a dezvoltat comunitate medicilor de familie din România, care se bazează în principal pe Societatea Naţională de Medicina Familiei şi pe Patronatul Medicilor de Familie. Căutarea siguranţei într-o lume nesigură şi ostilă ne-a determinat să ne unim. În această comunitate nu suntem niciodată străini unii altora. Ne putem certa, dar certurile sunt în ultimă instanţă amicale pentru că toţi suntem ghidaţi de dorinţa de a ne fi mai bine împreună şi tuturor. Comunitatea ne oferă mai multă forţă şi siguranţă, dar în acelaşi timp cere şi sacrificii. Ca membru al comunităţii nu poţi avea libertate absolută. Poţi să spui şi să faci orice, cu condiţia să nu-i lezezi pe ceilalţi membri în sentimentele şi interesele lor fundamentale. Este un preţ pe care îl plăteşti pentru privilegiul de a fi în comunitate şi de a-ţi asigura beneficiile ce decurg din acest fapt. Dacă îţi lipseşte comunitatea, îţi lipseşte securitatea; dacă eşti în comunitate te lipseşti de o parte din libertate. Securitatea şi libertatea sunt două valori la fel de preţioase şi încă nu a fost inventată nicio reţetă care să le reconcilieze. Comunitatea trebuie să stabilească un echilibru între cele două şi este evident că în vremurile bune libertatea primează, iar în vremurile proaste securitatea trece pe primul plan. Ca membru al comunităţii medicilor de familie treci mai uşor prin crizele economice, căci în comunitate cooperarea este mai importantă decât competiţia. Nu putem fi pe deplin umani fără securitate şi libertate, dar nu le putem avea pe ambele în acelaşi timp şi într-o măsură satisfăcătoare. Nu putem face mare lucru pentru a scăpa din această dilemă, dar dacă negăm sau subminăm comunitatea medicilor de familie riscăm să pierim ca breaslă medicală.
Dr. Sever-Cristian Oană


Oameni şi câini

Câinele este unul dintre animalele de companie ale omului şi nu invers.
Prin această propoziţie inaugurală am vrut să precizez din capul locului care este raportul real dintre oameni şi câini. Distorsionarea sau chiar inversarea acestui raport este vătămătoare pentru ambele specii. Asta nu înseamnă că uneori Bubico nu-mi este simpatic, dar de Bubico are grijă mamiţica lui. Problema noastră sunt câinii vagabonzi, fără stăpân (evit să le spun comunitari şi veţi vedea mai jos de ce).
Voi începe prin a afirma că animalele fără stăpân nu se deosebesc în esenţă de şobolani şi deci nu ar trebui să aibă un statut diferit de al acestora. Principalul argument ţine de evoluţia noastră comună. Triburile de vânători-culegători din Era Glaciară erau extrem de neglijente cu mediul înconjurător. Lăsau locurile de popas pline de resturi de mâncare şi dejecţii şi plecau înainte ca acestea să se acumuleze în cantităţi semnificative. Aceste tabere abandonate erau curăţate de tot felul de necrofagi de talie mare, strămoşi ai câinilor, pisicilor şi şobolanilor de astăzi. Odată cu apariţia agriculturii şi a satelor permanente, situaţia acestor animale s-a schimbat. Aveau acum la dispoziţie mormane de gunoi aromat şi delicios, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Problema era însă cu oamenii, care reacţionau violent faţă de aceste prădătoare mari. De aceea pe parcursul a câteva sute de ani rozătoarele mari, lupii şi felinele s-au modificat efectiv din punct de vedere genetic pentru a putea coabita cu oamenii. Animalele dăunătoare mai mici şi mai discrete (domestice) i-au înlocuit pe strămoşii lor mai mari şi mai sălbatici. Astfel au apărut pe lângă aşezările umane şobolanii, câinii şi pisicile, prin selecţie naturală. Oamenii s-au prins destul de repede că şobolanii răspânesc boli şi de aceea a apărut repulsia viscerală faţă de ei. De temut însă nu s-au temut decât de lupi, strămoşii câinilor. Totuşi câinii, ca şi pisicile, obişnuiau să vâneze şobolani, motiv pentru care nu au mai fost atât de temuţi. Interacţiunea dintre lupi, gunoi şi oameni a creat câinii, ce puteau omorâ rozătoarele purtătoare de boli care îşi disputau cu ei resturile de mâncare şi care se puteau chiar lupta cu adevăraţii lupi, dobândindu-şi poziţia de cel mai bun prieten al omului.
În oraşele moderne câinii nu ne mai apară de lupi şi nici nu mai vânează şobolani. Atunci de ce atât de mulţi oameni continuă să protejeze câinii fără stăpân? Răspunsul ţine de cu totul alt registru de explicaţie, şi anume ţine de structura populaţiei urabane din România. Majoritatea locuitorilor din marile oraşe ale ţării sunt orăşeni de cel mult două generaţii, iar două generaţii nu sunt suficiente istoric pentru a internaliza valorile civilizaţiei urbane. Ce le lipseşte acestor oameni este respectul pentru spaţiul public urban. Pentru ţăran singurele spaţii publice sunt biserica şi cârciuma. De prima se acupă preotul paroh, de a doua cârciumarul. În rest tot ce e situat în afara curţii omului este un spaţiu nestructurat, care nu cade în răspunderea lui. De aceea şanţurile sunt pline cu gunoi (şi agravează inundaţiile) iar drumul până la cârciumă e desfundat şi plin de noroi. Mutat la bloc, orăşeanul recent îşi scoate gunoiul din casă de cu seară şi îl depozitează pe scara blocului (spaţiu comun). De intrat în ghenă nu intră ca să-l pună în tomberon (îl aruncă peste împrejmuirea ghenei) pentru că nu e treaba lui să aibă grijă de un spaţiu comun care mai e şi murdar pe deasupra. Care este locul câinilor fără stăpân în acest tablou? Ei trăiesc în spaţiul public, dar cum acest spaţiu nu este conştientizat de majoritatea orăşenilor ca fiind un spaţiu public comun ce le aparţine, câinii sunt ai nimănui. Nu sunt câini comunitari pentru că asta presupune existenţa unei comunităţi urbane coerente şi responsabile care îşi respectă spaţiul public. De aceea cred că referendumul organizat în Bucureşti, nu va fi validat datorită absenteismului acestui gen de orăşeni recenţi. Atâta timp cât nu înţelegi că tot oraşul (cu străzi, parcuri, autobuze, metrou, muzee) îţi aparţine în calitate de orăşean, nu vei ieşi la vot. Ce pot face primarii în acestă situaţie foarte probabilă? Dacă sunt oportunişti de duzină nu vor face nimic fiindcă nu vrea „boborul”. Dacă sunt lideri adevăraţi, vor lua iniţiativa şi vor mobiliza orăşenii pentru soluţionarea problemei. Vom vedea!
Dr. Oană Sever-Cristian