Monthly Archives: martie 2016

Va deveni Colegiul Medicilor irelevant?

Colegiul Medicilor este perceput de unii medici, mai ales tineri, ca o autoritate a statului şi nu ca propria lor organizaţie. Ca statul, CM îţi ia banii şi din când în când îţi eliberează câte un carton pe care scrie că ai drept de practică. Nu este niciun fel de selecţie la intrarea în CM: nu dai examen de competenţă medicală, nu eşti testat psihologic, nu ai nevoie de cazier judiciar, pe scurt nu te întreabă nimeni nimic. Plăteşti, arăţi diploma de absolvire sau de specialitate şi intri. Eventuala adeverinţă că nu eşti tulburat mintal e uşor de obţinut de la un coleg compliant. Acumularea de credite de educaţie medicală continuă este plătită de firmele farmaceutice, cărora CM le vinde „indulgenţe” sub forma acreditării manifestărilor ştiinţifice. În realitate acestea fac promovare farma mai bine sau mai prost mascată cu concursul „marilor noştri specialişti” din universităţi, care nu se ostenesc nici măcar să traducă diapozitivele livrate de firme. CM nu te apără la nevoie pentru că deciziile comisiei de jurisdicţie sunt în general ignorate de judecători. Declinul constant al reclamaţiilor pacienţilor adresate CM nu se datorează îmbunătăţirii performanţei sau amabilităţii doctorilor, ci faptului că pacienţii se adresează din ce în ce mai des direct justiţiei.
Cum ar putea CM să redevină relevant pentru medici?
Ar putea face o „schimbare la faţă” generală mijlocită prin schimbarea legii pe baza căreia funcţionează. CM ar trebui să se ocupe de stabilirea necesarului de specialişti şi de alocarea lor în teritoriu. Apoi CM ar trebui să organizeze concursul de admitere în rezidenţiat, iar la final să organizeze examenul de confirmare în specialitate. Tot CM ar trebui să contracteze cu universităţile de medicină formarea acestor specialişti pe baza unei curicule de pregătire elaborată de CM în colaborare cu societăţile medicale de profil. Dacă o universitate se dovedeşte neserioasă, nu se ocupă de rezidenţi, aceştia au rezultate slabe la examenul de confirmare sau chiar rezidenţii reclamă nereguli, universitate va putea fi penalizată prin rezilierea contractului. Banii pentru aceasta există, pot fi transferaţi de la MS şi pot fi suplimentaţi prin taxe pentru cei care dau a doua sau a treia oară examen de admitere în rezidenţiat. Prima încercare trebuie să fie gratuită. Ideea este că acum universităţile nu urmăresc decât profitul (număr mare de rezidenţi, catedre supradimensionate, lefuri) şi nu le interesează calitatea „produsului”. CM în schimb ar trebui să fie interesat în primul rând de calitatea şi competenţa corpului medical. În această situaţie, deocamdată uşor utopică, mă aştept ca medicii să fie mândri că sunt membri ai CM şi să fie mai solidari între ei. Cu cât intrarea în club e mai dificilă, cu atât clubul e mai puternic.
Dar până la această schimbare majoră pot fi făcuţi paşi mai mici şi la fel de utili, paşi care pot fi inţiaţi şi puşi în practică de colegiile judeţene.
De exemplu CM ar trebui să nu mai autorizeze contra cost cabinete/spaţii cu destinaţie medicală. Oricum nu poate reglementa numărul de specialişti într-un teritoriu, iar registrul unic al cabinetelor e la DSP, cum şi trebuie să fie. Deci CM autorizează medicii, iar DSP autorizează spaţiile pe baza inspecţiei de specilaitate. În plus Casa de asigurări îşi face propria inspecţie când soliciţi un contract pe asigurări, cum e şi normal într-o relaţie contractuală. Cred că majoritatea medicilor va aprecia această uşurare a poverii actelor de înfiinţare, dar şi economia relizată.
Un alt exemlu este de la comisia de jurisdicţie. Dacă comisia hotîrăşte că medicul reclamat nu este vinovat şi decizia este eventual confirmată de comisia superioară de la CMR, ar trebui ca CM să sprijine medicul dacă pacientul se adresează justiţiei. Cea mai bună formă de sprijin ar fi ca CM să aloce o sumă (fixă, procentuală, ca procentul de subvenţie la medicamentele generice, etc.) pentru a ajuta medicul să-şi plătească avocatul ales. Această sumă ar trebui probabil să acopere jumătate din cheltuielile de judecată ale medicului. Asta ar fi o dovadă substanţială de solidaritate a CM.
O altă dovadă de solidaritate colegială ar fi să-i ajutăm pe medicii care clachează. Fie fac burn-out la servici, fie li se destramă viaţa personală, ei riscă să se afunde în depresie, alcool sau cinism. Putem să-i ajutăm discret şi eficient fie plătind prin colegiu şedinţe de psihoterapie (vezi mai sus propunerea pentru avocaţi), fie cu o internare la reabilitare sau trimiterea într-o staţiune climaterică pentru recuperare.
În ceea ce priveşte manifestările ştiinţifice medicale este o „producţie la hectar” înfloritoare. Nu cred că medicina românescă are resursele de cercetare ca să poată „umple” cu un conţinut semnificativ toate aceste manifestări. Poate că manifestări mai puţine dar mai pline de conţinut ar atrage prezenţa dar şi preţuirea medicilor. CM ar putea de exemplu să nu mai crediteze manifestările mai scurte de o zi şi care nu au cel puţin un atelier practic de 3 ore. Dacă nu avem tot timpul noutăţi ştiinţifice relevante, avem mai des tehnici şi proceduri ce trebuie învăţate sau împrospătate.
Nu în ultimul rând, CMR s-ar putea constitui şi într-un fond privat de pensii pentru medici. Dar asta deja e o altă discuţie.
Dr. Oana Sever-Cristian