Monthly Archives: februarie 2011

Cultura responsabilităţii

Cultura responsabilităţii

Cred că pe Andrei Pleşu l-am auzit spunând că „să încadrezi oamenii în categorii generale e o dovadă de prost gust”. Eu aş zice că şi de lene intelectuală. Lipeşti rapid o etichetă pe fruntea unui om şi eşti scutit de îndoieli. Moare un om într-un spital, sistemul medical e corupt şi iresponsabil. Vorbeşti despre sistemul medical, evident tot personalul este corupt şi iresponsabil. Pot să înţeleg, dar nu şi să accept, că jurnaliştii nu au timpul, pregătirea sau cheful să se aplece cu dedicaţie şi imparţialitate asupra unui subiect. Dar din păcate numai vocile lor se aud şi asta îmi cultivă temerea că numai ele contează. Este nedrept pentru milioanele de oameni cu bun simţ care au nevoie doar de prezenarea cinstită a faptelor pentru a-şi forma propria opinie. Să luăm de exemplu accidentul nefericit care s-a petrecut cu ceva timp in urma în maternitatea Bucur. Un nou născut aflat la foto-terapie a suferit arsuri grave. Vă scutesc de ororile de titluri care au apărut în presa tabloidă şi la diverse televiziuni. Tonul general este că medicii şi asistenţii sunt iresponsabili, dacă nu de-a dreptul criminali. Asistenta de serviciu în acea noapte a fost concediată fără preaviz, ziariştii o hăituiesc ca pe un animal, iar procurorii au chemat-o la anchetă. Niciuna dintre primadonele scenei publice nu s-a gândit să tacă o clipă şi să încerce să priceapă ce s-a întâmplat. Stocul de etichete pe care scrie „iresponsabilitate” era pregătit şi se caută doar cu febrilitate destinatarii. Cine găseşte şi „demască” cel mai repede şi cei mai mulţi iresponsabili este premiantul clasei de media.

Să nu cădem însă şi noi în acelaşi păcat al superficialiăţii. Deci „sine ira et studio”!  Icterul neonatal este normal după primele 24 de ore de viaţă şi poate dura, desigur în scădere, până la 14 zile. Dacă apare în primele 24 de ore sau are valori de peste 200 de micro-moli pe litru este patologic şi trebuie tratat. Tratamentul se începe imediat, chiar înainte de aflarea cauzei, deoarece hiperbilirubinemia excesivă poate duce la leziuni cerebrale ireversibile. Tratamentul constă în foto-terapie cu ultraviolete care duce la degradarea bilirubinei, sau în cazuri excepţionale se face transfuzie de înlocuire. Fototerapia cu ultraviolete se face în nişte cuve speciale, încălzite, în care se introduce bebeluşul gol, doar cu ochii acoperiţi. Pentru tot ce v-am spus până aici există ghiduri şi protocoale validate, care se aplică peste tot în lume.  Ceea ce protocoalele nu îţi spun, şi aici este cazul de la maternitatea Bucur, este ce faci când ai prea mulţi copii cu icter şi prea puţine cuve. Nu poţi să laşi unii copii netrataţi şi atunci pui doi în cuvă. Ce faci dacă tot nu ai suficiente cuve?  Le foloseşti pe cele vechi, deşi la ele placa de încălzire nu este bine izolată, şi cu doi copii în cuvă şansele ca unul să se mişte şi să îndepărteze scutecele cu care ai încercat să izolezi placa de încălzire se dublează. Ce faci în acest caz? Sporeşti supravegherea folosind mai mult personal mediu de specialitate. Ei bine, aici se rupe firul. În tura de noapte trebuia să lucreze două asistente, iar în noaptea cu pricina a fost un număr neobişnuit de mare de bebeluşi de supravegheat 28. Cea de a doua asistentă însă a fost trimisă în concediu fără plată, conform ordonanţei Guvernului, pentru a se face economii la buget. Acum cred că putem vorbi de responsabilitate. Managerii s-au grăbit să concedieze asistenta  şi să o dea pradă presei, pentru a salva reputaţia spitalului. Dar să foloseşti aparatură veche, personal insuficient şi pacienţi mult peste capacitate spitalului, nu cred că se poate justifica doar prin dorinţa de a te încadra în costuri. Sau reformulând, nu cred că în medicină este etic să scazi standardele de îngrijire ca să faci economii la buget. Lăsând la o parte faptul că trimiterea personalului medical în concediu fără plată obligatoriu are un puternic parfum de ilegalitate. Medicii din spital nu sunt platiţi de la bugetul de stat ci de către casa de asigurari cu care spitalul are contract de prestări servicii medicale. Statul român nu participă decât dintr-o poziţie minoritară la unele programe de sănătate publică. Atunci din două, una: fie managerii au trimis personalul acasă ca să facă economii spitalului, fie s-au supus orbeşte unor „indicaţii” ambigue venite „de sus”. În ambele cazuri nu cred că justiţia va da dovadă de clemenţă.

Indiferent de cum se va termina cazul, am da dovadă de inconştienţă dacă nu am încerca să schimbăm ceva. Părintele  teoriei moderne a erorilor, James Reason spunea că în orice industrie considerată sigură există depăşiri de limite care declanşează evenimente neplăcute. Gândirea sistemică şi proiectarea modernă a sistemelor încearcă să împiedice aceste depăşiri. Accentul se mută de pe omul supus greşelii, pe sistem. Noi în România trăim încă într-o cultură a vinei. Căutăm rapid un ţap ispăşitor, îl tragem în ţeapă în piaţa publică, după care nimic nu se mai întâmplă. Ignorăm cu seninătate nu numai protocoalele şi ghidurile care se referă la siguranţa altora, dar şi pe cele care se referă la siguranţa noastră. Majoritatea celor pe care îi cunosc şi-au decuplat avertizorul de la maşină care le aminteşte să-şi pună centura de siguranţă.  Doar 20% dintre doctori se spală pe mâini după fiecare consultaţie. În cazul unei epidemii de gripă, spălatul pe mâini este cea mai eficientă măsură de împiedicare a răspândirii virusului în mediul sanitar. În schimb toată lumea poartă măşti chirurgicale, complet ineficiente în gripă, uitând că rolul lor este să protejeze plaga operatorie sau pacientul imunodeprimat de germenii vehiculaţi de doctor. Problema principală este cum să faci ca regulile să fie respectate cu stricteţe. De exemplu, în aviaţia civilă, avionul nu poate decola până nu verifici şi bifezi fiecare sistem aflat pe o listă. De altfel copilotul nu face altceva decât să îl supravegheze pe pilot când verifică avionul urmărind lista şi refuză să decoleze dacă acesta nu parcurge toată lista. Astfel de liste de verificat (checklist) au fost introduse şi în chirurgie, având ca rezultat scăderea incidentelor operatorii şi a infecţiilor postoperatorii. Programele de computer utilizate de medici îi înpiedică să prescrie tratamente greşite, periculoase sau incompatibile, avertizându-i asupra riscului. Ideea acestui demers este să împiedici evenimentul nefericit să se producă şi nu în primul rând să-l pedepseşti pe făptaş. Tableta sau intervenţia greşită nu trebuie să ajungă la bolnav. Din nefericire marea majoritate a personalului medical care greşeşte este formată din oameni corecţi şi competenţi care se străduiesc din greu să facă ceea ce trebuie ca pacienţilor să le fie bine. Să blamezi aceşti oameni la grămadă este şi nedrept şi păgubos pentru societate. Oamenii cei mai buni vor fugi de cariera medicală, lăsând îngrijirea sănătăţii pe mâna proştilor şi a escrocilor. Principiul responsabilităţii nu se bazează pe ideea că pedeapsa este o formă de acuzare administrată sumar. La baza responsabilităţii stă conştiinţa ce are libertatea de a alege.

 

Dr. Sever Cristian Oană

 

 

Reclame

Navigând în ceaţă

–         Care era numele de botez al lui Alzheimer?

–         Aaa…

–         Vezi aşa începe!

John Bayley povesteşte cu sensibilitate în cartea de memorialistică „Iris: A Memoir of Iris Murdoch” (1998) schimbările dramatice de personalitate pe care le-a suferit în ultimii ani de viaţa celebra scriitoare, care i-a fost soţie. Pierderea răbdării şi a raporturilor cu realitatea o făceau să aibă constant nevoie de liniştire şi încurajare. Tonul vocii a căpătat rezonanţe noi. În scurt timp a intrat în ceea ce părea să fie o a doua copilărie. „Niciodată, înainte nu au interesat-o copii în vreun fel. Acum îi iubeşte, la televizor sau în viaţa reală. Totul pare să se potrivească aproape prea bine. Îi spun că acum are aproape patru ani – nu e minunat?” Nu, mai ales atunci când trebuie să îngrijeşti singur un bolnav de Alzheimer!

Boala Alzheimer este una dintre cele mai tulburătoare boli, din punct de vedere medical, şi din ce în ce mai importante, din punct de vedere social. Cu cât trăim mai mult cu atât avem şanse mai mari să o facem. Pe măsură ce speranţa de viaţă creşte, creşte şi incidenţa şi prevalenţa bolii. Pacientul cu Alzheimer viu dar incapabil să-şi poarte de grijă este extrem de scump şi puţine sisteme de sănătate îşi pot permite să-l întreţină. Noroc că în ţările sărace nu trăiesc suficient ca să apuce să facă Alzheimer.

Aspectul medical care intrigă în această boală este că nu ştim cum ni se ruinează minte şi ce ne omoară în final. Diagnosticul de certitudine nu pote fi pus decât post-mortem, când la microscopie vedem acumulări de amiloid-beta sub formă de plăci corticale şi perivasculare, o degenerare  neurofibrilară cu filamentele încâlcite, precum şi pierderea de neuroni şi de sinapse. Totuşi aceste modificări nu sunt foarte specifice deoarece apar şi în alte boli neurologice în care facultăţile mentale nu sunt afectate.

O limpezire a patologiei acestei boli a fost prezentată în luna aprilie la Întâlnirea anuală a Academiei americane de neurologie.  Deniz Erten-Lyons de la Universitatea Portland Oregon şi colegii ei cred că au găsit stigmatul intern al bolii Alzheimer la pacienţii fără manifestări clinice. În mod constant aceşti pacienţi au hipocampusul cu 10% mai mare decât media. Cele două hipocampuri au un rol hotărâtor în formarea memoriei şi în orientarea spaţio-temporală. Afectarea gravă a hipocampului duce la pierderea capacităţii de a mai forma achiziţii noi în memoria de lungă durată. În hipocamp se găsesc însă toate modificările morfologice microscopice ale bolii Alzheimer. Echipa de cercetători a analizat post mortem creierele a 12 pacienţi care au întrunit criteriile anatomopatologice ale bolii, dar care în anul morţii au obţinut scor zero pe scala de evaluare clinică a demenţei – adică nu o aveau. Ei au comparat acest lot cu un altul de 24 de pacienţi care au fost diagnosticaţi cu boala din timpul vieţii. Deşi loturile au fost mici, singura diferenţă semnificativă dintre creierele lor a fost mărimea hipocampului. Cum îi protejează mărimea crescută a hipocampului pe pacienţi pentru a nu avea manifestări clinice, nu este clar. Putem specula că un hipocamp mai mare are mai mulţi neuroni şi că deci şi numărul absolut de neuroni neafectaţi este mai mare şi compensează deficitul – efectul de diluţie. Cum se face însă că pacienţii nu aveau nici cea mai blândă manifestare clinică? Poate testele noastre nu sunt suficient de bune şi urmăresc doar o ţintă terapeutică falsă (surogat endpoint). În definitiv un bătrân poate să primească restul corect de la băcanul din colţ chiar dacă nu ştie cât fac 7X7; poate să-şi facă ceaiul chiar dacă nu ştie cine e preşedintele ţării, sau poate să se bucure de o melodie chiar dacă nu ştie data exactă. O altă îndoială care se manifestă este în privinţa rolului modificărilor histologice. Dacă ele, de fapt, nu influenţează direct funcţiile neuronilor. Cercetătorii poate le-au lut prea în serios pentru că sunt uşor de observat şi de cuantificat. Încă nu s-a demonstrat clar şi fără urmă de îndoială cum omoară ele neuronul. Poate există o cauză mai profundă, iar modificările microscopice sunt doar un efect fără consecinţe semnificative asupra funcţionării neuronului. Echipa de cercetători de la Portland se pare că este conştientă de toate aceste dileme. Ei se concentrează în continuare asupra cuantificării proteinelor din cele două loturi de creiere pentru a vedea dacă sunt diferenţe între ele. De asemenea încearcă să numere conexiunile sinaptice dintre neuronii celor două grupuri de creiere studiate deoarece şi asta ar putea explica diferenţele clinice. De rezultatele acestor studii şi ale altora similare ar putea atârna viitorul multor oameni şi avuţia multor naţiuni.

 

Dr. Sever Cristian Oana

P.S. Pe Alzheimer îl chema, de botez, Alois.


Despre oameni şi microbi

Este remarcabil cum ideile apărute într-o carte publicată la Londra în noiembrie 1859 (Originea speciilor prin selecţie naturală, de Charles Darwin) ne ajută să înţelegem ce se întâmplă cu epidemia de gripă cu virusul H1N1. Dar să o luăm pe îndelete, căci istoria e lungă.

În 1519, Cortes a debarcat pe coastele Mexicului cu 600 de spanioli şi a cucerit imperiul Aztec, unul din cele mai militarizate imperii din istorie, care avea o populaţie de aproximativ douăzeci de  milioane de locuitori. Faptul că a ajuns în capitala imperiului şi apoi a scăpat, revenind pe coastă cu o trime dintre companionii săi, dovedeşte naivitatea aztecilor şi superioritatea militară a spaniolilor. Când a revenit, Cortez a întâmpinat o rezistenţă feroce, iar în Tenochtitlan s-au purtat bătălii crunte pentru fiecare stradă. Ceea ce le-a adus spaniolilor un avantaj decisiv a fost variola, adusă în Mexic în 1520 de un sclav infectat venit din Cuba. Epidemia care a urmat a omorât jumătate dintre azteci şi pe împăratul Cuitlahuac. Supravieţuitorii au fost profund demoralizaţi de faptul că boala îi lovea doar pe indieni şi îi cruţa pe spanioli. La recensământul din 1618, din 20 de milioane de azteci mai rămăseseră doar 1,6 milioane.

Pizarro a avut un noroc chior similar când a debarcat în Peru în 1531 cu 168 de oameni şi a cucerit imperiul Incaş de câteva milioane de oameni. Din fericire pentru el, variola ajunsese înaintea lui încă din 1526 şi omorâse mare parte dintre incaşi, pe împăratul Huayna Capac şi pe succesorul desemnat. Războiul civil dintre pretendenţii la tron, Atahuallpa şi Huascar, a fost inteligent speculat de spanioli.

De ce erau spaniolii imuni la variolă, iar indienii nu? Sau reformulând, de ce europenii avuseseră epidemii de variolă, iar indienii nu?  Răspunsul este: pentru că europenii trăiau de 9000 de ani împreună cu mari turme de animale domesticite, oi, capre, vaci porci, găini şi raţe, iar indienii nu domesticiseră decât câinele, curcanul în Mexic, lama în turme mici şi izolate în Anzi, porcuşorul de Guineea, şi raţa Muscovy în regiuni izolate din America de Sud. Chiar aşa?

Studiile arată că, de exemplu, rujeola dispare din orice populaţie umană care numără mai puţin de 500.000 de membri. Numai în populaţiile mai numeroase boala se poate muta dintr-o zonă în alta persistând până când se nasc suficienţi copii în zona infectată inţial, iar rujeola se poate reîntoarce acolo. Acelaşi lucru este valabil pentru majoritatea bolilor infecţioase epidemice. Bine dar şi aztecii şi incaşii erau suficient de numeroşi pentru a îndeplini această condiţie. Este adevărat, dar mai trebuie îndeplinită o condiţie, să ai de unde lua boala. Până când comunităţile umane au fost suficient de numeroase şi de dense pentru a găzdui o boală infecţioasă specifică speciei noastre, aceste boli nu au existat. Atunci, de unde vin? Studiile genetice efectuate asupra principalilor germeni ai epidemiilor umane au identificat rudele cele mai apropiate ale acestor germeni. Aceştia sunt germeni ce produc boli infecţioase epidemice la diversele animale domestice ce ne înconjoară. Şi în cazul lor este nevoie de populaţii numeroase pentru a se perpetua şi de aceea se limitează la animalele sociale care trăiesc în turme relativ mari: oi, capre, vaci, porci. Atunci când oamenii au domesticit aceste animale, ele erau deja infectate şi aşteptau să ne transfere nouă microbii lor. De exemplu, rujeola provine din pesta bovină, tuberculoza şi variola de la bovine, gripa de la porci şi raţe, pertusis de la porci şi câini, malaria de la găini şi raţe. Odată transferate la om ele suferă un proces evolutiv de adaptare la noua gazdă şi nu mai pot fi transmise înapoi la animal. Având în vedere proximitatea noastră tradiţională faţă de aceste animale, am fost constant bombardaţi cu microbii lor. Aceşti invadatori au fost triaţi de selecţia naturală şi numai câţiva au reuşit să se transforme în germeni specific umani. Pentru asta ei au trebuit să parcurgă patru etape.

Prima etapă este ilustrată de numeroasele boli pe care le luăm ocazional de la animalele de companie. Acestea sunt: boala zgârieturilor de pisică de la pisici, leptospiroza de la câini, psitacoza de la papagali, bruceloza de la rumegătoare, tularemia de la iepurii sălbatici. Toţi aceşti microbi sunt într-un stadiu iniţial de evoluţie spre statutul de patogeni umani specializaţi. Ei nu se transmit de la om la om şi chiar transmiterea de la animale este neobişnuită.

În a doua etapă un fost patogen animal evoluează până la stadiul când se transmite direct de la om la om producând epidemii. Acesta este cazul virusului gripal H1N1 provenit de la porc. Şi în acest caz însă epidemia poate să înceteze din mai multe motive. Unul ar fi tratamentul medical modern, altul, vaccinarea în masă a populaţiei cu vacin preparat industrial, şi ultimul, imunizarea în masă prin infectarea tuturor şi decesul celor mai slabi. Această ultimă variantă s-a întâmplat cu gripa spaniolă (tot de tip H1N1) care a făcut douăzeci de milioane de victime în 1919. Ulterior populaţia planetei a devenit imună prin infectare succesivă astfel încât virusul a dispărut complet din circulaţie în 1957 şi a fost înlocuit de alte virusuri gripale.

A treia etapă de evoluţie este reprezentată de foşti patogeni animali care s-au stabilit la om şi care încă nu s-au stins şi deci pot sau nu să devină călăii omenirii. Viitorul este incert pentru febra de Lassa virus provenit de la rozătoare, boala Lyme spirochetă provenită de la şoareci sau rumegătoare prin intermediul căpuşei şi SIDA produsă de un virus provenit de la maimuţe şi semnalat prima dată la om în 1959.

În fine ultima etapă a acestei evoluţii este reprezentată de bolile epidemice majore, limitate la om precum rujeola, variola, ciuma, holera, poliomielita. Aceste boli sunt supravieţuitorii evoluţiei unui mare număr de germeni patogeni care au încercat să facă saltul de la animal la om dar nu au reuşit.

Aşadar istoria omenirii este în mare partă modelată de germenii patogeni şi de epidemiile provocate de ei. Până în secolul douăzeci lupta cu germenii am putrat-o inconştient prin dezvoltarea evolutivă a unei apărări imunitare din  ce în ce mai sofisticate. În ultima sută de ani graţie progresului ştiinţei avem posibilitatea să purtăm acastă luptă în mod conştient şi cu incomparabil mai puţine pierderi pentru omenire. Asta însă numai cu condiţia ca numărul idioţilor care se opun vacinării sau se tratează „natural” să nu fie atât de mare încât să ne coboare iarăşi la nivelul de selecţie naturală.

Dr. Sever Cristian Oană

 

 

 


Cât valorează relaţia medic – pacient?

Motto: Pacienţii doresc şi au nevoie de medici care se ocupă de oameni cu boli şi nu doar de bolile pe care le au oamenii.

Întrebarea poate părea retorică deoarece, atât medicii cât şi pacienţii ştiu din experienţă că valorează foarte mult. Întrebarea din titlu nu se adresează aşadar celor doi parteneri ai relaţiei terapeutice, ci acelui intermediar (asigurator, manager, politician) care are pretenţia să controleze această relaţie. Sub pretextul asigurării eficienţei costurilor, relaţia medic – pacient este subminată sistematic. Asistenţa medicală primară, acordată în ambulator, este probabil cea mai veche şi, în mod sigur, cea mai răspândită formă de îngrijire a bolii şi suferinţei. Medicii de familie şi ceilalţi specialişti din ambulator îngrijesc boli acute, suferinţe la debut încă nediagnosticate, boli complexe multisistemice şi în plus asigură şi asistenţă preventivă. Toate aceste „servicii” se fac în cadrul unei relaţii de lungă durată clădită pe încredere şi cunoaştere reciprocă, relaţie care te răsplăteşte prin ea însăşi. British Medical Association defineşte consultaţia drept „ … acea situaţie în care un om care este sau se crede bolnav, se adresează unui om în care are încredere.” Această încredere are o imensă valoare terapeutică şi ea este cea care îi permite medicului să îl ghideze pe pacient şi familia acestuia pe drumul greu al vindecării. Aceasta este medicina eficientă: comprehensivă, longitudinală şi relaţională. De ce avem însă parte în realitate noi şi pacienţii noştri? În primul rând de o imensă hârţogărie (raportări, dări de seamă, evidenţe, planuri de management, etc.) care cel puţin teoretic ar trebui să fundamenteze politicile sanitare ale scumpei noastre patrii şi să asigure cheltuirea eficientă a banului public. În al doilea rând, de o imensă explozie a opţiunilor terapeutice, numărul de medicamente echivalente din cadrul aceloraşi clase terapeutice frizând absurdul. În al treilea rând, de proliferarea protocoalelor terapeutice care transformă medicul într-un funcţionar fără chip ce aplică ştampile pe suferinţele pacienţilor fără chip. Atât suferinţa pacientului cât şi competenţa medicului sunt fixate pe un pat al lui Procust din care scapă cine are zile. Standardizarea a dus la eficienţă în industrie, dar în medicină nu duce decât la suferinţe inutile pentru pacienţi şi la frustrări majore pentru medici. Nu în ultimul rând avem parte de o înmulţire exponenţială a responsabilităţilor de prevenţie. De la prevenirea gripei până la prevenirea avortului, de la prevenirea obezităţii până la prevenirea cancerului, toate aceste programe, distilate în laboratoarele ministerului sănătăţii, cad în sarcina medicului de familie. De care să te ocupi mai întâi? Îngrijirea medicală se fragmentează ceea ce produce nemulţumirea pacienţilor şi frustrarea medicilor. În 2004 guvernul britanic a introdus în contractul cadru al medicilor de familie, conceptul de ţintă terapeutică. Astfel se urmărea îmbunătăţirea activităţii clinice prin stabilirea unor obiective de sănătate publică (normalizarea glicemiei, a tensiunii arteriale, etc.) realizabile prin aplicarea unor protocoale terapeutice. În consecinţă guvernul a scăzut plata per capita sub 65%, urmând ca doctorii să câştige prin atigerea ţintelor terapeutice stabilite de ministerul sănătăţii. După trei ani o comisie independentă a evaluat toate programele. La nivel individual, pacienţii care îşi prezentau simptomele la medic erau întrerupţi de acesta după 23 de secunde. Jumătate dintre pacienţi părăseau cabinetul doctorului fără să înţeleagă ce li s-a explicat. Dacă medicul ar fi explicat fiecărui pacient tot ceea ce cer protocoalele de prevenţie şi îngrijire, ar fi a avut nevoie de 18 ore zilnic pentru un număr mediu de 25 de pacienţi, pe care în mod normal îi rezolvă în 6 ore. În consecinţă doar 50% din îngrijirile medicale bazate pe dovezi au fost furnizate efectiv. La nivel de asistenţă primară s-a constatat că pacienţii ce nu aveau boli cu ţinte terapeutice stabilite de guvern, nu au beneficiat de asistenţă satisfăcătoare, deoarece doctorii se concentrau pe acele boli care le puteau creşte veniturile. Chiar şi la bolile cu ţinte terapeutice creşterea calităţii îngrijirilor a fost de maxim 14% (pentru astm), pe când la alte 15 boli neincluse în programe a crescut cu 1%. Raportul a recomandat guvernului să scadă ponderea programelor cu ţinte terapeutice şi să lase judecata profesională a medicilor să stabilească priorităţile şi nivelul îngrijirii pacienţilor. În consecinţă guvernul s-a conformat şi din 2008 capitaţia a crescut la 75% , iar unele ţinte terapeutice au devenit recomandări. În Statele Unite, asociaţia Kaiser Permanente, care asigură îngrijiri medicale în regim de asigurare privată preplătită, cu medici angajaţi, a hotărât să lase la latitudinea medicilor atât programarea vizitelor cât şi ţintele terapeutice pentru fiecare pacient. În plus, cu acelaşi prilej, a mărit substanţial lefurile medicilor per consultaţie. În mod surprinzător medicii şi-au scăzut numărul consultaţiilor, care au devenit mai lungi şi mai temeinice. Relaţia medic – pacient s-a imbunătăţit, satisfacţia pacienţilor a crescut remarcabil, iar solicitarea de servicii medicale a scăzut semnificativ. În consecinţă câştigurile asociaţiei Kaiser Permanente au crescut, deci relaţia medic – pacient poate fi evaluată şi în bani. Asta dovedeşte că medicii nu sunt mânaţi în primul rând de dorinţa de câştig, şi că de la un anumit venit în sus majoritatea preferă să-şi facă bine meseria şi nu să-şi maximizeze în primul rând veniturile. În patria noastră, roasă de corupţie politicianistă şi infestată de suspiciune generalizată, va avea vreun guvern curajul să ia o astfel de decizie?

Pentru eventualii amatori închei cu concluziile raportului britanic: „Medicina este o ştiinţă inexactă. Încurajarea abordării medicale prin prisma cifrelor reprezintă un risc real ce duce la declinul capacităţii medicului de familie de a investiga simptome, de a explora probabilităţi şi de a da atenţia cuvenită temerilor pacienţilor. Dorim ca medicii să devină un set de funcţionari cu program fix, ce aplică robotic nişte ghiduri, sau dorim să fie nişte profesionişti ce lucrează în interesul pacienţilor?” Aceasta-i Întrebarea!

Dr. Sever Cristian Oana