Monthly Archives: iulie 2011

Cochilia goală

Domnul Popescu a murit. Îl ştiam de 35 de ani de când m-am mutat la bloc. Până în revoluţie îl vedeam mereu stând pe un scăunel lângă o Dacie veche cu capota ridicată, la care meşterea ceva. Treptat lângă scăunel a apărut o sticlă de bere, apoi două, apoi Dacia a dispărut şi o măsuţă pliantă cu un joc de table i-a luat locul. Partenerii de table se tot schimbau. Nu mai ştiu când domnul Popescu a dispărut din faţa blocului. Am aflat de la o vecină că e cam bolnav şi nu mai iese din casă. Pe doamna Popescu nu o prea vedeam, ieşea la prima oră la piaţă şi la doctorul de familie şi cam atât. Fiica lor se măritase şi plecase chiar înainte de revoluţie. Acum trei ani a murit şi doamna Popescu. A făcut infarct în timp ce îl ducea pe domnul Popescu la baie. A găsit-o fiica după trei zile când i-a vizitat. Domnul Popescu nu a sesizat evenimentul şi nu a sunat pe nimeni, avea Alzheimer.  În ultimii trei ani fiica venea aproape zilnic cu oale de mâncare şi rufe curate. Era din ce în ce mai slabă şi am auzit că o lasă şi soţul. După înmormântare nu am mai văzut-o.

După unele estimări speranţa de viaţă a crescut în România după revoluţie cu mai bine de 10 ani, rămânând însă cu 6 ani mai mică decât media Uniunii Europene. Dar a crescut ca să ce?  La ce i-a folosit această creştere domnului Popescu? Ministerul Sănătăţii poporului cheltuieşte anual zeci de milioane de euro pe tratamentul modern al bolii Alzheimer. Cu ce a ajutat-o asta pe doamna Popescu care a murit fară ca măcar soţul să-şi dea seama? Cu ce a ajutat-o asta pe fiica domnului Popescu care era cât pe ce să fie părăsită de soţ pentru că-şi dedica tot timpul îngrijirii tatălui?

Toată politica şi strategia ministerului se bazaeză pe iluzia vană cum că dacă reuşeşti să creşti nivelul unor neuromediatori din creier îţi redobândeşti memoria, judecata şi devii agil ca o căprioară. Aceasta ar fi o naivitate dacă n-ar fi pur şi simplu o ipocrizie. Niciunul din medicamentele disponibile nu împiedică deteriorarea creierului. Ele asigură cel mult o ameliorare pasageră de 6 luni până la 2 ani. Şi atunci la ce bun? Păi poţi de exemplu să bifezi în agenda europeană că ai program de luptă cu demenţa, iar familiilor bolnavilor să le închizi gura când se plâng că nu se mai descurcă. Asta ca să nu pomenesc nimic de satisfacţia producătorilor, importatorilor şi vânzătorilor de medicamente anti – Alzheimer.

Politicile oficiale, şi nu numai de la noi, ignoră rolul acţiunii de susţinere a funcţiilor şi abilităţilor normale ale creierului. Capacitate şi abilităţile creierului, dobândite la o vârstă tânără, scad pe măsură ce creierul se deteriorează. Asta nu înseamnă că pur şi simplu ne prostim cu vârsta, doar că viteza de prelucrare a datelor noi scade pe măsură ce îmbătrânim. Reacţionăm mai lent şi nu numai din punct de vedere motor. După cum a demonstrat Ian J. Deary pe acelaşi lot de subiecţi scoţieni testaţi după un interval de 66 de ani, testele care fac dovada unei diminuări cu vârsta sunt cele care implică procese mentale rapide şi active, aşa numita „inteligenţă fluidă”. Testele care suportă mai bine vârsta sunt acelea care fac apel la cunoştinţele noastre înmagazinate şi stocate în timp, adică „inteligenţa cristalizată”. Să luăm de exemplu dificultatea găsirii cuvintelor la bătrâni. Izolarea şi neglijarea bătrânilor duce la atrofia sistemului de atenţie al creierului şi a nucleului bazal. Această atrofie duce la reprezentarea vorbirii sub formă de „engrame confuze”, adică reprezentarea sunetelor şi a cuvintelor nu este clară şi bine definită deoarece neuronii care codează aceste engrame confuze nu se descarcă coordonat pentru a transmite un semnal puternic. Aceşti neuroni transmit neuronilor următori semnale „confuze”, motiv pentru care avem dificultăţi de reamintire. Cum ar spune programatorii „shit in, shit out”. Electroniştii ar spune mai elegant că „zgomotul de fond” al neuronilor care se descarcă dezordonat acoperă semnalele care codifică amintirile recente. De ce se întâmplă acest lucru? În primul rând pentru că cu vremea toate se destramă şi se descompun. În al doile rând pentru că un creier devine mai „zgomotos” dacă nu este exersat cum trebuie. Persoanele cu deficit cognitiv moderat au o concentraţie nedecelabilă de acetilcolină în nucleul bazal. Acetilcolina ajută creierul să se ajusteze şi să formeze noi amintiri sau să dobândească noi abilităţi. Acest proces este extrem de intens în copilărie când suntem confruntaţi zilnic cu noţiuni şi situaţii noi. Pe măsură ce ne maturizăm experienţa şi cunoaşterea noastră cresc. Odată ajunşi la maturitate ne bazăm mai mult pe experienţă, iar numărul ablităţilor noi pe care le dobândim scade dramatic. De aici începe declinul! Dacă şcoala nu ţi-a plăcut, iar munca nici atâta, ai toate şansele să te prosteşti cu vârsta. Acest proces poate fi mult întârziat dacă pui creierul la muncă toată viaţa şi la vârste mai avansate. Dovada a făcut-o William Jagust de la Universitatea Berkeley care a facut scanare PET a creierului unor bătrâni înainte şi după ce au urmat în medie 50 de ore de învăţare a unei limbi străine. Semnele de declin metabolic al creierului au dispărut cu desăvârşire. Ceasul declinului cognitiv poate fi dat înapoi!

Dar cine să o facă? Familia tradiţională, care cuprindea trei generaţii în aceeaşi casă şi asigura integrarea şi stimularea bătrânilor, a dispărut. Contactul permanent cu natura, care asigură stimuli variaţi, a dispărut şi el. Cămine de bătrâni decente şi la preţuri accesibile nu există. Pentru fiecare bolnav de demenţă îngrijit la domiciliu, cel puţin un membru al familiei îşi sacrifică sau cariera sau viaţa privată. Vom fi cu toţii nişte cochilii goale, fără amintiri şi fără trăiri interioare,  vegetând în celulele de beton suprapuse ale blocurilor moderne. Doar un infarct făcut la timp ne mai salvează!

 

Dr. Sever Cristian Oana