Monthly Archives: aprilie 2014

Scene de viaţă bucureşteană. Platon. Legile.

Locuiesc de patruzeci de ani în acelaşi apartament de bloc. Teii bătrâni şi umbroşi de la intrare, grădina interioară şi liniştea etajului patru (şi ultimul) m-au făcut să rezist oricărei tentaţii de a mă muta. De-a lungul timpului am avut parte de tot felul de vecini, toţi oameni vrednici care se străduiseră să-şi cumpere un apartament în acest bloc. Astăzi căutând o carte în bibliotecă mi-am amintit de familia Matache. Amândoi de la ţară, au învăţat pe brânci, au terminat aceeaşi facultate tehnică, s-au încadrat în câmpul muncii şi cu un credit de la CEC şi-au cumpărat apartamentul de sub al meu. Imediat a urmat şi copilul, care până la vârsta de şcoală a crescut la ţară, la socri. Fetiţa sperioasă cu codiţe împletite s-a adaptat destul de repede la viaţa bucureşteană. A reuşit să suplinească absenţa îndelungată a părinţilor, care construiau socialismul şi apoi capitalismul, cu tot felul de prietene din cartier. A urmat un liceu bunişor, după care părinţii i-au pus în vedere că trebuie să meargă la facultate pentru a continua tradiţia intelectuală a familiei, tocmai inaugurată. Fata nu era prea entuziasmată de meseria părinţilor, pentru filme nu avea talent, iar la cosmetică nu se face facultate. Dar libertatea, câştigată prin lupte şi sacrificii, ne-a adus binecuvântarea facultăţilor private, aşa că dreptul a devenit o opţiune posibilă. Zis şi făcut, fata s-a înscris la drept. Viaţa de student are nenumărate plăceri, dar şi obligaţia de a scrie din când în când căte un eseu. Pe vremea aceea domnul Google era sugar în faşă, iar doamna Wikipedia era cam anorexică. Despre biblioteca facultăţii nu putea fi vorba, căci ar fi fost o investiţie nerentabilă. Aşa că atunci când copilul a tebuit să scrie un eseu despre dialogul Legile al lui Platon, domnul Matache a pus mâna pe telefon şi m-a sunat: „Doctore, n-ai cumva, pe undeva….? Ba am chiar eu, o ediţie mai veche, dar perfect lizibilă şi cu comentarii.” În scurt timp aud soneria şi mă trezesc în faţa uşii cu o brunetă mignonă cu privirea alunecoasă. Era vecina mea studenta de la drept. N-am avut nicio şansă, aşa că i-am făcut jumate din eseu explicându-i să nu-şi piardă vremea cu amănuntele istorice căci întrebarea esenţială a dialogului este „cine are dreptul să dea legile?” Mi-a mulţumit, mi-a zâmbit dulce şi a dispărut pe scări. Timpul trecea, dar eu n-am îndrăznit s-o deranjez cu cererea atât de trivială de a-mi returna cartea. E drept că o întâlneam foarte rar şi ne salutam scurt, din priviri. Au trecut anii şi fata a ajuns absolventă. Nu simţeam acut lipsa cărţii, dar întâmplarea face că în cursul scurtei mele cariere guvernamentale a trebuit să demonstrez unui ales al poporului că pentru a scrie legi e nevoie de competenţă. Numărul de voturi conferă legitimitate, nu şi competenţă. Ce aliat mai bun aş fi putut avea, decât Platon? Drept pentru care mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşa apartamentului de la trei. Fata tocmai se pregătea să iasă cu o prietenă.
– Fii amabilă Carolina, ţi-am dat în urmă cu câţiva ani o carte de Platon, ai putea te rog să mi-o dai înapoi.
– Cum, nu ţi-am dat-o?
– Nu!
– Nu se poate, vezi unde ai pus-o, că eu sigur n-am ce face cu vechitura aia.
Şi uşor ca o pisică, m-a ocolit şi a început să coboare scările. Am rămas mut şi melancolic. Tocmai mă pregăteam resemnat să urc la mine, când aud comentariul:
– Auzi fată, mitocanul ăsta de doctor de la patru vrea să-i dau înapoi o gioarsă de carte scrisă de un boşorog mort de mult!
Am uitat să vă spun, blocul meu atât de plăcut are un defect, scara face ecou.

Reclame

Maestrul celei de a treia culturi

Am un coşmar recurent, de altfel singurul, legat de anii de şcoală. Se făcea că mai aveam doar câteva săptămâni până la bac, iar eu nu învăţasem nici măcar jumătate din materia de matematică. În mod ciudat groaza nu e dată de faptul că n-aş putea-o parcurge, ci de certitudinea că nu aş înţelege nimic. În niciun coşmar nu s-a întâmplat ca materia să fie limba română. Să fie asta pentru că sunt un „utilizator” firesc al limbii române, dar nu şi al conceptelor matematice? Oricum memoria face ce vrea ea şi de obicei reţine doar faptele legate de emoţii negative. Am avut ghinionul ca profesori succesivi de matematică să se rezume la a mă obliga să memorez nişte formule, pe care să le utilizez apoi, cu mai multă sau mai puţină îndemânare, în anumite situaţii teoretice şi evident artificiale. Evident nu am avut nici talent. Abia la fizică, în liceu, profesorul m-a făcut să înţeleg că matematica este doar un mod de gândire care formalizează şi „netezeşte” realitatea. Dar era deja prea târziu, mintea mea o luase pe alte căi. Chimia în schimb, graţie profesoarei carismatice, mi-a oferit o perspectivă pragmatică: orice problemă poate fi abordată raţional, descompusă în probleme mai mici şi mai simplu de rezolvat. Chiar şi coşmarul! Dar „româna” ce m-a învăţat de nu-mi dă coşmaruri? Materia în sine nu m-a învăţat nimic. Ani de zile a trebuit să memorez versuri idioate, sau dulceag patriotarde şi să povestesc „ce a vrut să spună poetul”. Chiar aşa, ce-o fi vrut? Poate avea o mâncărime, poate voia să-şi ia butelie şi nu avea bani când a scris poezia. Sau poate că era îndrăgostit, ăsta fiind cam singurul elan romantic permis pe vremurile alea. Introspecţia şi libertatea erau periculoase pentru regim. A trebuit apoi să citesc Creangă, deşi nu am locuit în viaţa mea la ţară, iar bunicii erau orăşeni. Nu am vibrat, nu mi-a lăcrimat sufletul, ci m-am chinuit cu dicţionarul de arhaisme şi regionalisme. În acest peisaj plicticos a apărut brusc Maestrul. L-am recunoscut din prima: tânăr, inteligent, vag zeflemitor şi în primul rând MODERN. Am prins din zbor mesajul lui: nimic nu e dat de-a gata, totul trebuie regândit cu propria minte, iar şi iar. Şi să nu te sperii dacă în ocazii diferite vei ajunge la concluzii diferite. De alfel prima lui recomandare de lectură a fost Flaubert, „Dicţionarul ideilor primite de-a gata”. Lecţiile maestrului nu erau niciodată primite de-a gata sau plicticoase. Mai târziu am aflat că pentru unii elevi erau chinuitoare, nu erau previzibile, nu ştiai cu precizie ce comentariu vrea să-i „reciţi”. Libertatea de gândire e greu de suportat. Pentru mine au fost o gură de aer proaspăt. În fine puteam vorbi liber şi spune ce gândesc şi în public, nu doar acasă. Am dezbătut în clasă tot felul de subiecte, de la prosopognozie, până la tablouri de Rembrandt şi scrisul sub influenţa drogurilor. Am citit din ’69 până în ’72 Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, am studiat în profunzime In Barbu, deşi pe vremea aia nu era subiect de bac. Cu „Joc secund” maestrul mi-a îndreptat mintea pe o cale pe care merg şi astăzi. Împreună cu colegul meu de bancă, pasionat de matematică, am încercat să găsim o interpretare matematică a poeziei lui Ion Barbu. Maestrul ne-a încurajat şi ne-a susţinut pe tot parcursul acestei aventuri intelectuale. Nu-mi mai amintesc cu precizie interpretatrea pe care am găsit-o, dar ţin minte exact că ne-a pus să o susţinem în faţa mai multor clase din aceeaşi generaţie cu noi. Mult mai târziu, citind eseul lui C.P. Snow despre „cele două culturi”, ştiinţifică şi umanistă, am înţeles ce făceam noi atunci. Sub îndrumarea discretă a maestrului clădeam punţile pierdute dintre cele două culturi. Aşa s-a născut în mintea mea, în 1971 cea de-a treia cultură. Maestrul mi-a fost mamoş intelectual! După Revoluţie, când am reluat legăturile cu lumea, a fost doar o chestiune de timp până am descoperit mişcarea Edge (www.edge.org). De atunci nu i-am mai părăsit!
Dacă aş fi amator de istorii contrafactuale, m-aş întreba, cum aş fi evoluat dacă nu-mi întâlneam maestrul? De fapt chestiunea mai profundă este „cum îţi recunoşti maestrul?” Maestrul există, e acolo şi îşi aşteaptă discipolii. Maestrul e un actor care-i vorbeşte discipolului despre adevăr, căci idealul adevărului este unul al oralităţii. Desigur că şi el îşi selectează discipolii, dar ei cum îl aleg? Poţi să te declari discipolul unui maestru dacă el nu te vrea? Probabil că în învăţămânul public, de masă, poţi, dar în cercul interior, nu. E ca în iubire: maestrul trebuie să-şi seducă discipolii, iar discipolii trebuie să-l iubească. Dacă dragoste nu e, nimic nu e!
Maestrului meu, profesorul Marian Barbu, la a 75-a aniversare,
Cu stima,
Cristian Sever Oană


Minunata lume nouă

The art of medicine depends on a sustaining love for ideals. William Osler

Consultaţia este acea ocazie în care un om care este sau se crede bolnav se adresează unui medic în care are încredere. Încrederea dintre medic şi pacient este cheia de boltă a medicinei şi de ea depinde tot restul practicii medicale. Această încredere este subminată zi de zi de managerii şi de contabilii care conduc medicina românească şi o călăuzesc pe calea reformei.
Managerii cer zi de zi medicilor să fie eficienţi. Ce înseamnă eficienţă în viziunea lor? Să încasezi, în calitate de prestator de servicii, cât mai mulţi bani de la client/utilizator de servicii. Observaţi, vă rog, că nu mai vorbim de medici şi pacienţi şi relaţia lor specială şi nu e sigur că mai vorbim de oameni! Dacă pacientul se plânge de o durere de burtă, uneori este necesar să faci o explorare ecografică abdominală. Orice medic adevărat se plimbă cu transductorul ecografului prin toate etajele abdomenului până găseşte cauza durerii, sau o infirmă. Etica medicală şi curiozitatea ştiinţifică îţi cer acest lucru. Contribuţia managerilor la evoluţia medicinei a fost să împartă actul medical în etape distincte. Dacă pacientul a plătit doar o ecografie abdominală, te opreşti cu transductorul deasupra crestelor iliace şi nu mai cauţi în pelvis. Etajul abdominal inferior este cu totul altceva din punct de vedere managerial, adică înseamnă o altă chitanţă. Sau dacă trebuie să faci o colonoscopie. Niciun medic adevărat nu face colonoscopie fără să examineze pacientul mai întâi, şi fără să-i asigure un oarecare grad de confort în timpul procedurii. Contribuţia managerului este şi în acest caz determinantă. Stabileşte preţul la x lei. Abia la casierie afli că plăteşti separat consultaţia şi anestezia, ceea ce de obicei triplează preţul. Evident că pacientul nu asociază aceste malversaţiuni cu managerul, pe care nu-l vede, ci cu medicul care-l examinează. Şi atunci ce încredere să mai aibă?
Fenomenul se petrece şi invers, iar aici apare contribuţia contabililor. De exemplu, medicul de familie nu poate elibera reţetă cu reducere suplimentară pacientului sărac, dacă acesta nu poate dovedi că nu are şi alte surse de venit. Cum o dovedeşte? Prezentând la fiecare consultaţie, fie o adeverinţă de la fisc, fie semnând o declaraţie pe proprie răspundere. Mulţi pacienţi pur şi simplu uită, sau sunt prea stresaţi ca să se mai gândească şi la asta. În aceste caz, contabilul a hotărât că medicul plăteşte contravaloarea reducerii. Deci cum să mai aibă medicul încredere în pacient?
Ce se va întâmpla cu practica medicală în acest caz? Cam ce s-a întâmplat şi cu farmaciştii! Medicii vor avea plan de încasări (ţintă de vânzări de servicii medicale), iar pacienţii vor cere despăgubiri pentru orice act ce nu corespunde aşteptărilor lor. Manageri incompetenţi şi contabili mărginiţi nu fac decât să transfere asupra medicilor şi medicinei obsesiile şi sarcinile lor profesionale. În „minunata lume nouă” pe care ne-o pregătesc managerii şi contabilii, încrederea nu-şi mai are locul pentru că nu poate fi evaluată în bani.
În acest caz mă bucur că am trecut de mult de jumătatea vieţii şi nu mai am mult de pătimit pe lumea asta!