Am plăcerea de a găzdui pe blogul meu interesantul articol al colaboratoarei mele psiholog Melinda Boroș.
- Introducere
După cum susțin doi cercetători pe baza unor studii filogenetice privind rădăcinile limbajului, (GraçadaSilvaS,TehraniJJ.2016 Comparative phylogenetic analysesuncover the ancient roots of Indo-Europeanfolktales.R.Soc.opensci.3: 150645.http://dx.doi.org/10.1098/rsos.150645), originea unor povești precum ”Frumoasa și bestia” și ”Jack și vrejul de fasole” datează din Epoca bronzului. Demonstrația este spectaculoasă pentru că ne pune în legătură cu povestitori și ascultători de-a lungul a câtorva milenii. Pe de altă parte însă ignoră, din necesități impuse de metodologie, faptul care dă viață poveștilor. Studiul presupune că poveștile sunt complet formate de la origine, adică dă prioritate rădăcinilor structurale în fața atmosferei și imaginarului incluse de fiecare povestitor în parte. Oricât ar fi de vagi cuvintele cu care încep poveștile, ele sunt rareori localizate atemporal și imprecis în spațiu. ”A fost o dată ca niciodată…” este o deschidere înșelătoare spre o lume care este surprinzător de particulară. Roata de tors, castelul cu ziduri crenelate, codrul întunecat bântuit de lupi și urși, eroi călare și prințese acoperite de văluri locuind în turnul castelului, sunt toate caracteristice Europei medievale. Există însă povești în întreaga lume, iar ele sunt localizate în mediul lor de origine. E adevărat că, în alte locuri, ele nu se numesc basme cu zâne. Termenul a fost creat spre sfârșitul secolului al XVII-lea de Baroneasa d’Aulnoy – contes de fées. În daneză se numesc eventyr cu sensul de aventură, iar în arabă hikayah al-khayaliyeh, adică povești imaginate, accentuând deci așteptările magice ale ascultătorului. Tributul plătit de povești pentru succesul lor este că rareori le știm autorul. Studiul pomenit mai sus ne face să înțelegem mai bine acest anonimat. Nu vom ști niciodată cine ne-a dat prima versiune, dar putem ști cu relativă precizie din ce zonă cultural-lingvistică provin. Perioada în care au fost create este de asemenea greu de determinat, iar aproximările sunt de ordinul secolelor. Dar odată cu standardizarea și publicarea lor putem înțelege de ce palatul Bestiei este înconjurat de statui și livezi de portocali, de ce Mica sirenă își pierde vocea, sau de ce duhul lui Aladin locuiește într-o lampă ascunsă într-o peșteră. În ciuda imensei popularități a poveștilor aduse de tipar, mulți autori au rămas cvasi-anonimi și nu au pătruns în istoria oficială a literaturii. Citite cu atenție poveștile ne spun lucruri interesante despre autorii lor și ne amintesc că deși rețetele sunt universale, poveștile rezultate sunt locale. Motivul pentru care poveștile sunt încă relevante pentru cititorul contemporan este că au fost scrise de oameni reali care au cunoscut bogăția și sărăcia, iubirea și ura, teama și bucuria, la fel ca noi. Ceea ce ne mână pe noi cititorii când citim o poveste este ceea ce a mânat-o și pe Psyche, în cea mai veche poveste a literaturii europene, atunci când a aprins lampa să-l vadă pe partenerul ei nocturn, monstrul înfricoșător, și descoperă uimită cel mai frumos om pe care l-a văzut. Curiozitatea și anticiparea uimirii este ceea ce ne îndeamnă să nu lăsăm cartea de povești din mână.
- Ceai, intrigi și povești – Baroneasa d’Aulnoy
”Parisul este lumea”, declară un personaj dint-o piesă de Pierre de Marivaux din 1734, ”restul lumii nu este altceva decât suburbiile sale”. În plin Iluminism basmele cu zâne erau virale la Paris. Din anii 1690 s-au păstrat în jur de nouăzeci de povești dintre care două treimi au fost scrise de femei. Ele făceau parte din înalta societate, dar aceasta nu părea să le prețuiască. Unele scăpaseră din căsătorii nefericite, iar altele refuzaseră să se mărite pur și simplu. Așa că nu este de mirare că povestea cea mai circulată prin saloane era despre o eroină silită să trăiască cu un monstru. Berbec sau rinocer, pasăre albastră sau porc mistreț, dragon, pitic sau delfin, ginerele nefast apare în multe deghizări. Abia în 1740 povestea a căpătat conturul definitiv. Toate celelalte versiuni au fost uitate și înlăturate, pentru că versiunea finală a devenit atât de populară încât a reușit să absoarbă orice tentativă ulterioară de a o reformula. ”Frumoasa și Bestia” a fost scrisă de o aristocrată scăpătată, care după o văduvie dezastruoasă a ajuns să trăiască cu un dramaturg arțăgos. Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve, puțin cunoscută la vremea ei, a rămas cu eticheta răutăcioasă lipită de Voltaire ” acea scorpie bătrână”. Criticii o acuzau că ”are o mare ușurință de a fabrica mediocrități”, că ” personajele nu au caracter sau sentimente, iar stilul este plat”. Cu reticență admiteau totuși că ”basmele ei cu zâne sunt scrise cu o bună măsură de grație și finețe”.
Dar ca să înțelegem geneza poveștii trebuie să facem cunoștință cu viața scandaloasă a Baronesei d’Aulnoy, spioană, țesătoare de intrigi și povești și scandalosul ei cerc compus din o contesă lesbian, o doamnă de companie deghizată în urs, o prințesă fumătoare de pipă căreia îi dedicau creațiile lor literare și secretarul curții care le turna pe toate autorităților.
Întâlnirile aveau loc marți seara în salonul de desen al Marchizei de Lambert de la reședința ei, Hotel de Nevers. Jocul de cărți și starea de ebrietate erau interzise, iar politețea cea mai aleasă era obligatorie. Se discutau cu pasiune problema fericirii și nedreptatea izvorâtă din organizarea ierarhică a societății. După cum spunea Marchizul d’Argenson: învățații aduceau cunoștere și iluminare; ceilalți aduceau bunele maniere și urbanitatea pe care chiar și cei vrednici trebuia să le dobândească.” Deși Marchiza de Lambert nu a publicat decât puțin spre sfârștul vieții, credea cu tărie în dreptul intelectual al femeilor și invita numeroase autoare în salonul ei. Contese și conteuses (povestitoare), femei ca Marie-Catherine Baroneasă d’Aulnoy și prietena ei Henriette-Julie Contesă de Murat, încântau audiența cu povești fantastice despre armate formate din animale, regi nesăbuiți și mame vitrege dușmănoase, eroine înțelepte care navigau printre acești adversari și se îmbrăcau în toalete superbe. Catherine Bernard, membru al salonului, a scris chiar o carte Ines de Cordue , în care stabilea regulile acestui tip de povestiri: ”aventurile trebuie întotdeauna să fie contrare plauzibilității iar sentimentul trebuie să fie întotdeauna natural.” Companioanele salonului participau la concursuri de povești, caz în care deveneau competitoare acerbe. Din perspectiva actuală basmele cu zâne par inocente, dar pentru regimurile autoritare ele sunt suspecte. Abatele de Villiers se plângea de ”aceste povești care ne asasinează de un an de zile. (1699)” și acuza ”cititoarele leneșe și ignorante care citesc aceste producții ale unor scriitoare leneșe și ignorante”. Abatele simțea că aceste povești contestă înseși organizarea patriarhală a societății. Să luăm de exemplu povestea Baronesei d’Aulnoy Le Prince Marcassin din 1697, adaptată după ”Regele porc” a lui Giovanni Straparola. O regină dă naștere unui porc mistreț care în ciuda bonetei de catifea și a brățărilor cu diamante nu poate să-și mascheze comportamentul porcesc. Prima soție se sinucide, pe a doua o omoară el și își găsește liniștea doar cu a treia care cu răbdare și viclenie descoperă că își poate dezbrăca pielea în cursul nopții și să se transforme într-un frumos prinț. Această poveste despre femeile aflate la cheremul violenței soților a atins desigur o coardă sensibilă. Ea a fost reluată de Contesa de Murat în ”Regele porc” în 1699. Acest lucru nu este surprinzător, având în vedere câte femei din cercul lor au fost forțate să se mărite cu bărbați bețivi, dependenți de jocuri de noroc și de sex. Dar poveștile despre ”mirele monstru” nu reprezentau decât o parte din critica societății din Franța lui Ludovic al XIV-lea. Alte povești descriu societăți exclusive feminine precum în Le Prince Lutin a Baronesei d’Aulnoy: un prinț invizibil decoperă o insulă locuită numai de femei și păzită de Amazoane și unde sunt prețuite artele și știința.Ca răsplată pentru comportamentul și calitățile sale, prințului i se permite să rămână pe insulă. Un alt tip de poveste se ocupă de fecioara închisă în turn care o precede pe ”Rapunzel” și este scrisă de Charlotte-Rose de Caumont de La Force (verișoara Contesei de Murat și doamnă de companie a Marie Anne de Bourbon Prințesă de Conti). Autoarea de La Force dă vina pentru răpirea copilului pe nesăbuința tatălui și în loc să fie salvată de un prinț, finalul fericit al eroinei este decis de scimbarea atitudinii zânei rele. Solidaritatea feminină învinge!
Aceste povești spirituale și subversive ale doamnelor din înalta societate erau puse în umbră de succesul de vânzări al lui Charles Perrault. Înalt funcționar și avocat cu biroul în Versailles, Perrault făcea parte din cercul de putere al ministrului de finanțe Jean-Baptiste Colbert. Rolul lui era să facă imaginea publică a Regelui Soare. Era clar că Perrault se pricepea la comunicarea publică pentru mase, așa că nu e o surpriză că atunci când s-a apucat de scris povești a fost un succes. Invitat în saloane el a ascultat cu atenție poveștile doamnelor, apoi le-a curățit până la os de toate amănuntele, le-a adăugat la sfârșit o morală și unele scene din ritualul ecleziastic pentru a mulțumi autoritățile. Poveștile erau ușor de urmărit de copii, iar părinții credeau că au și o învățătură morală. Succesul era asigurat. Histoires ou contes du temps passé, avec des moralités or Contes de ma mère l’Oye a apărut în 1697 și timp de un an și jumătate a inundat librăriile franceze. Apoi brusc licențele regale de publicare s-au oprit și colecțiile de povești au dispărut de pe scena publică. După câțiva ani a apărut traducerea celor O mie și una de nopți” a lui Antoine Galland. Ceea ce s-a întâmplat nu a ținut de vreo politică editorială sau de brusca schimbare a gustului public ci de soarta individuală a autorilor de povești care au ajuns victime.
Prima a fost Charlote-Rose de La Force. S-a căsătorit cu mult mai tânărul Charles Le Brion în 1687. Tatăl băiatului a descoperit mariajul după zece zile, iar mirele a fost închis într-un castel. Neabătută ea l-a urmat pe soțul ei degizată în urs în compania unor circari angajați să-i distreze pe locatarii castelului. Asta sună bine într-o poveste, dar în realitate de La Force, născută protestantă, a fost privită cu suspiciune la curte și exilată la mănăstirea Gercy-en-Brie. Acuzația a fost de blasfemie în scrierile ei. A rămas acolo șaisprezece ani timp în care și-a scris poveștile.
În decembrie 1699, Henriette-Julie Contesă de Murat, care publicase deja trei colecții de basme și o poveste cu fantome, a fost acuzată de ”practici și credințe șocante” incluzând lesbianismul. După părerea locotenentului general al poliției din Paris, dacă ar fi fost aplicată consecvent acuzația ar fi dus la expulzarea din Paris a numeroase doamne din înalta societate. Despărțită de soț și însărcinată (ceea ce demontează acuzația) a fost exilată la Chateau de Loches în 1702. A stat închisă șapte ani, cu excepția unei tentative de evadare deghizată în bărbat. Izolarea nu i-a afectat inspirația și a scris cea mai bună poveste a ei La Fée princesse și memoriile. A murit în 1716 la castelul familiei.
Marie-Catherine Baroneasă d’Aulnoy a fost măritată de familie la vârsta de cincisprezece ani. A suportat trei ani de mizerii conjugale până când soțul a fost închis la Bastilia pentru că a criticat sistemul regal de impozite. Bârfele au susținut că și-a turnat soțul complotând cu mama ei și cu iubiții lor. Procurorii au luat de bune acuzațiile, iubiții au fost executați iar pe numele baronesei și a mamei ei au fost emise mandate de arestare. Când au venit s-o aresteze a fugit pe fereastra de la boudoir și s-a ascuns în biserica Saint-Germain. A fugit în Belgia și în final s-a stabilit la Londra unde a trăit cu Ducele de Monmouth și i-a fost pictat portretul de pictorul curții regale. A mai dat naștere unui copil cu paternitatea incertă. După un timp a plecat în Spania unde fugise mama ei. De acolo a luat legătura cu Versailles și s-a angajat să spioneze la curtea din Madrid în folosul Franței. În fine păcatele i-au fost iertate și s-a reîntors la Paris în 1685. S-a lansat cu pasiune în viața mondenă și în scurt timp a ajuns vedeta salonului Prințesei de Conti care asculta poveștile invitatelor fumând pipă. Ea este cea care a creeat termenul Contes des Fées care apare ca titlu al colecției publicate în 1697. Expresia apare și în Histoire d’Hippolyte, comte de Duglas) (1690). Un prinț rus se rătăcește într-o pădure necuprinsă și este dus de vântul de vest într-un regat vrăjit. Acolo trăiește fericit cu regina zânelor până când dornic de glorie lumească pleacă să și-o câștige pe câmpul de luptă. Se întoarce după trei luni numai ca să descopere cu groază că lipsise trei secole. Singura care îl mai aștepta era moartea.
Tristețea și izolarea au caracterizat ultimii ani ai Baronesei. În 1699 prietena ei Angelique Ticquet și-a angajat portarul și un asasin să-i omoare soțul. Au ratat cu otrava dar și cu cele trei gloanțe cu care l-au țintit într-o ambuscată. Ultima dată Madame Ticquet a fost văzută pe eșafod. Problema Baronesei era că în timpul tentativei de asasinat Madam Ticquet se afla în salonul ei de conteusses. A fost silită să închidă salonul și să se retragă din viața publică. A murit în anonimat în casa ei din rue Saint-Benoit.
În precedntul deceniu ea a dezvoltat și rafinat poveștile cu ”mirele monstru”. Uneori mirele devine un monstru încercând să domine o prințesă căreia nu-i poate cuceri inima, alteori devine un un prinț disperat să scape de un blestem. Din cele douăzeci și patru de povești cuprinse în cele două colecții ale Baronesei, aproape jumătate se ocupă de eroine măritate cu, sau curtate de monștri sau animale: un cuplu de giganți, un șarpe, un căpcăun, un dragon și o gașcă de monștri, un canar, un rege urât, un prinț cocoșat, un berbec, un porc mistreț, un pitic. Ea se poartă cu poveștile ei ca un vrăjitor care încearcă diverse variante ca să găsească incantația care aduce vraja perfectă. Experiența nefericită în amor a Baronesei pune în umbră poveștile ei. Ea reușește să treacă de mirele-monstru și explorează puterea femeilor. În Belle-Belle eroina se deghizează în bărbat, omoară dragonul și îndepărtează avansurile doamnei de companie; în Le Prince Lutin explorează o utopie feministă. De asemenea, ca ripostă la sistemul matrimonial din epocă, a dramatizat puterea femeilor de a dărui sau de a refuza dragostea. În Le Mouton supraviețuirea iubitului eponim depinde de reîntoarcerea eroinei. În ciuda groazei pe care o inspiră mirele-monstru, puterea de a-l ține în viață aparține eroinei. Vândute ca vitele unor soți pe care nu-i doreau, dependente de bărbați care controlau distribuirea bogăției, povestitoarele se răzbunau în saloane schimbând raportul de putere prin poveștile lor. Tatăl prințesei Merveilleuse îi oferă coroana în semn de penitență (Le Mouton ; Finette Cendron bagă un căpcăun în cuptor și taie capul nevestei acestuia cu toporul. Antrenându-și imaginația sclipitoare pe constrîngerile care le-au ruinat viața povestitoarele din saloanele literare au pregătit terenul pentru o altă doamnă de origine nobilă care avea să scrie povestea definitivă a mirelui-monstru.
- Talentul de a face plăcere – Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve
Poveștile circulă dintr-o epocă în alta ca virusurile dintr-o țară în alta. Talentul doamnelor din cercul Baronesei d’Aulnoy a rămas din nefericire captiv în timp. La fel ca prințesele din poveștile lor așteptau ocazia de a scăpa din închisoarea lor și de se răspândi în lumea largă. Cunoscând iscusința eroinelor și șiretenia complotului din aceste povești, faptul că nu erau binecunoscute unui public larg este dezamăgitor. Istoria literaturii are însă căile ei, asemănătoare cu cele din povești, de a face dreptate. Cea mai de succes poveste cu zâne din secolul al XVIII-lea a avut de înfruntat aceleași obstacole. A fost tipărită în 1740 într-o ediție ilicită pentru că autorii-femei de povești nu puteau obține licență de publicare. Dar în ciuda acestui prejudiciu povestea a reușit să înflorească și să împlinească profeția că ”se va vorbi veșnic de aventurile prodigioase ale Frumoasei și ale Bestiei”.
Basmul este influențat de povești mai vechi, începând cu primul basm scris în secolul al doilea AD, ”Cupidon și Psyche”. Studiile filogenetice au reușit să identifice originea cu mii de ani mai devreme. Aceasta însă este prima versiune ce poartă numele de ”Frumoasa și Bestia”, având-o pe Belle ca eroină, cu un tată negustor falit, iar Bestia un prinț blestemat de o iubită respinsă, blestem ce va fi anulat de iubirea eroinei. Povestea este iubită de public de două secole și jumătate, dar istoria literară nu a fost real intersată de cine este autorul. Acesta este Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve, iar aceasta este povestea ei.
În ziua de 31 ianuarie 1706 tânăra Gabrielle-Suzanne se mărita cu Jean-Baptiste Gaalon de Villeneuve, fiul cel mic al unei familii nobiliare din Poitou și locotenent-colonel în armata Franceză. Mireasa are douăzeci și unu de ani și este fiica unui moșier din nobilimea minoră care tocmai decedase. În una din poveștile ei Gabrielle-Suzanne va spune prin gura zânei Patience că din punctul de vedere al miresei ”căsătoria este o sclavie veșnică”. Pentru ea, ca și pentru majoritatea povestitoarelor care au precedat-o, căsătoria a fost un dezastru. Soțul ei era un împătimit al jocurilor de noroc care acumulase atât de multe datorii încât nefericita mireasă a trebuit să ceară separarea notarială a bunurilor la numai șase luni de la căsătorie. Trei martori au depus mărturie că Gaalon a ” risipit cea mai mare parte a averii lui” și a făcut ”tot atât de multe datorii înainte de căsătorie cât și după”. N-a avut mai mult noroc nici în război și a fost ucis, cinci ani mai târziu, în bătălia de la Pamplona. Acest lucru nu a ușurat situația tinerei văduve deoarece datoriile au căzut în cârca ei. Gabrielle-Suzanne a trebuit să vândă bucată cu bucată proprietățile familiei iar ceea ce a rămas din moșie a cedat-o lui Mathieu Martin de Chassiron, un fost pirat care va ajunge directorul a Compagne des Indes care avea monopolul comerțului cu coloniile. Și pentru ca înfrângerea să fie completă, acesta a ocupat și locul tatălui ei în consiliul orașului La Rochelle. Și cum ruina financiară nu era de ajuns, i-a murit și fetița în vârstă de doi ani. Familia, la rândul ei, a considerat oportun să o atace. Mama ei și-a dat în judecată cele patru fiice pentru succesiunea după tatăl lor, și a renegat-o pe Gabrielle-Suzanne ca să nu-i mai plătească dota promisă la căsătorie. În ceea ce le privește pe surori, chiar dacă ”Frumoasa și Bestia” nu este o autobiografie, nu putem să nu remarcăm că cele trei surori superficial ale lui Belle au trăsături comune cu relitatea prin gustul lor pentru lux și vanitate. Iubirea maternă și fraternă nu se numărau printre calitățile familiei autoarei.
Pasajele de început din ”Frumoasa și Bestia” descriu prăbușirea familiei într-o sărăcie înfricoșătoare, abandonată de prieteni care fără excepție și-au intrerupt vizitele și torturată de amintirea zilelor fericite. Gabrielle-Suzanne explorează în profunzime această situație în romanul ei foarte popular La Jardinière de Vincennes publicat în 1753. ”M-a surprins maniera în care a trebuit să părăsesc casa părintească” își amintește contesa ajunsă la vârsta maturității, ”și este imposibil să nu vărs câteva lacrimi”. Neglijența financiară din partea tatălui și mai apoi a soțului o silesc pe contesă să concedieze servitorii, să ipotecheze moșia, să vândă argintăria și apoi să se mute la Paris. Bineînțeles că bărbații familiei au avut norocul să moară când familia a intrat în faliment. Ca să se întrețină cultivă o grădină de zarzavaturi împreună cu copii.
Ajunsă într-o situație similară Gabrielle-Suzanne, ca să nu ajungă în stradă, decide să-și cultive scrisul. În acest fel spera să-și câștige securitatea financiară pe care destinul i-o refuzase. După cum notează în ”Frumoasa și Bestia”: ”în timp și cu curaj, nu există nenoroc care să nu poată fi învins”. Timpul este esențial în această ecuație: când ajunge la Paris are în jur de patruzeci de ani și foarte puțini bani. Deși scria povești de la douăzeci de ani, niciuna nu fusese publicată. Imaginația ei va creea nu doar palatal vrăjit al Bestiei ci și regatul în care Timpul își fâlfâie veșnic aripile într-o lume aflată în permanentă agitație, iar Naiadele urmăresc acțiunile oamenilor de sub o boltă de cristal licărind de la mișcarea peștilor.
La Paris, Gabrielle-Suzanne publică în 1733 Le Phénix conjugal , o nuvelă despre căsătoria unui marchiz risipitor cu fiica plină de calități a unei spălătorese sărace. Din nou viața și ficțiunea se suprapun. Ca și marchizul, ea își ascunde originile aristocratice și în loc să cerșească mila ipocrită a curții de la Versailles, se angajează ca guvernantă pe rue de Macon (o stradă cu renume îndoielnic) la un patron care nu era un prinț deghizat, dar pe care adversarii săi îl numeau Bestia. Era un om ciudat într-un oraș specializat în ciudățenii, Prosper Jolyot de Crébillon.
Crébillon nu era un necunoscut în lumea literară. Fiu de notar din Dijon, era avocat dar renunță la carieră în favoarea literaturii. În 1731 a fost ales membru al Academiei Franceze, în 1735 a fost numit cenzor regal, iar din 1745 Madame de Pompadour i-a asigurat o pensie de 1000 de franci și un post la Biblioteca regală. Mulți critici îl consider superior lui Voltaire ca poet tragic, iar ca dramaturg, tot Voltaire i-a copiat cinci dintre tragedii, deși nu a recunoscut nimic. Întrebat de ce scrie niște tragedii cu subiecte așa de morbide, el răspundea că de vreme ce ”Corneille a luat raiul, Racine pământul, mie nu mi-a rămas decât iadul.”
Când a angajat-o pe Gabrielle-Suzanne, în jur de 1731-32, se afla după eșecul ultimelor sale două piese, soția îi murise lăsându-l cu doi copii mici, iar tatăl murise falit. S-a retras în casa din Rue de Macon, înconjurat de pisici și câini găsindu-și alinarea în fumat. Rivalul său Voltaire îl poreclise Barbarul iar Charles Colle (un scriitor minor de curte) îl considera lipsit de sentimente, lipsit de spirit și de maniere. Casanova, care îl vizita regulat pentru a lua lecții de franceză îl prețuia pentru că putea să povestească o istorioară bună fără să râdă, deși nu înțelegea cum poate să ducă o viață retrasă în Parisul plin de strălucire și tentații. Întrebat de ce trăiește în singurătate și înconjurat de animale, el răspundea invariabil: ”pentru că cunosc oamenii”. Melancolia lui Crébillon și circumstanțele care l-au adus în acea stare se încadrează perfect în diagnosticul de depresie.
De data asta însă Crébillon a avut noroc. Gabrielle-Suzanne nu a fost doar guvernantă și menajeră ci și un partener literar de nădejde. Au trăit împreună mai mult de douăzeci de ani până când ea s-a stins în casa lui. Măiestria literară, educația și tactul ei înnăscut l-au ajutat enorm în munca de cenzor. Un raport al poliției din ianuarie 1748 menționează faptul că Crébillon ”are ca amantă pe Madame de Villeneuve care îndeplinește rolul de cenzor în locul lui”. Casanova notează la rândul lui că ”Guvernanta lui are grijă de toate, inclusive de bani și se asigură să nu-i lipsească nimic…ea îi citește lucrările trimise spre examinare și se oprește din citit când crede că ceva trebuie cenzurat, dar uneori au opinii diferite și argumentele lor sunt uneori comice”. Ciudat cum marele aventurier Casanova a întâlnit-o pe autoarea celei mai influente povești romantice din istorie dar nu a văzut în ea decât o menajeră! Voltaire, deși rival al lui Crébillon se temea mai mult de ea ” peripețiile la care scorpia de Villeneuve și pisicile ei îmi supun manuscrisul”. Colaborarea celor doi amanți a dat roade pentru amândoi. Ea publică în 1740 culegerea La Jeune Américaine ou les Contes marins care conține două povești lungi ”Frumoasa și Bestia” și ”Naiadele”, apoi în 1745 Les Belles Solitaires ; el revine în forță în 1748 cu piesa Catalina la premiera căreia asistă 1300 de spectatori în frunte cu Madame de Pompadour, fosta sa elevă la dicție și canto. E greu de imaginat triumful celor doi fără contribuția ”scorpiei de Villeneuve”. Voltaire a rămas cu veninul!
La marginea de nord a pădurii Vincennes se află castelul Vincennes în arondismentul al XII-lea al Parisului. Ludovic al XIV-lea a copilărit în acest castel, dar după mutarea reședinței regale la Versailles, a devenit temniță pentru nobili și a devenit un simbol al decăderii aristocrației. Castelul este vegheat de un turn înalt de cincizeciși doi de metri și de numeroși gargui de piatră bogat ornamentați. Coridoare și pasaje înguste și surprinzătoare leagă între ele camerele castelului izolate cu uși grele de lemn. Toate sugerează castelul Bestiei prin care rătăcește Belle, care descoperă surprinsă că deschizând o ușă necunoscută nimerește în propriul ei dormitor pe care credea că-l lăsase în urmă. Castelul Vincennes este locul de desfășurare al romanului La Jardinière de Vincennes publicat de Gabrielle-Suzanne în 1753 și care a cunoscut cincisprezece ediții. Dar este el modelul castelului Bestiei? Nu în primul rând. Cu parcul său cu rânduri de portocali înalți intercalați cu statui și nenumăratele fântâni, și cu sala oglinzilor, modelul pare mai degrabă să fie Versailles. Reședința Bestiei este un palat al plăcerilor unde focurile de artificii o întâmpină pe Belle, curtenii sunt maimuțe îmbrăcate ca la curtea Spaniei, iar papagalii cântă arii din opere. În imaginația ei autoarea a contopit două modele de castel, unul asociat cu plăcerile (Versailles) și celălalt cu frica și suferința (Vincennes). Gabrielle-Suzanne cunoștea bine castelul Vincennes și poveștile lui anecdotice sau fantastice, de la fiul lui Crébillon care, scriitor și el, petrecuse un timp de meditație acolo pentru că publicase o lucrare scandaloasă inspirată din O mie și una de nopți. Până la sfârșitul secolului castelul îi va mai găzdui pe Marchizul de Sade și pe Denis Diderot care vor scrie acolo Justine și respectiv Lettre sur les aveugles à l’usage de ceux qui voient. Recluziunea în condiții de relativ confort se pare că stimulează gândirea dar nu-și alege temele!
Ambiguitatea recluziunii este cel mai bine ilustrată de povestea prizonierei care se mărită cu răpitorul ei. Mulți critici contemporani s-au grăbit să identifice în acest caz sindromul Stockholm. Interpretarea este însă mai complicată pentru că trebuie să ținem seama de erotismul feminin descris de multe autoare în secolul al XIX-lea, precum George Sand în Mauprat sau surorile Bronte ale căror eroine rătăcesc pe coridoarele unor clădiri misterioase. Autoarele de romane contemporane continuă să reflecteze (voit sau nu) influența romanelor gotice cu anti-eroi ale surorilor Bronte. Fie că Belle privește portretul iubitului ei din vis, fie că se dedă plăcerii de a-l visa pe frumosul ei iubit, este vorba de fapt despre trezirea sexualității eroinei. Iubitul ei nu apare doar în vis ci și în patul ei, iar la vederea lui Belle nu se teme de ce ar crede lumea și ”îl sărută de o mie de ori”. Oricât de benignă ar părea astăzi afirmarea sexualității feminine în acest basm, toate manifestările libertății sexuale în literartura contemporană și în societate sunt datoare ”Frumoasei și Bestia”. Puternica tensiune sexuală dintre libertate și restricție care răzbate din numeroase romane contemporane este bine codificată de Gabrielle-Suzanne. Belle este flămândă să-l vadă pe prințul visurilor ei ” o bucurie pentru care plătește cu libertatea ei și chiar cu plăcerile care o înconjoară”.
O altă diferență majoră față de sindromul Stockholm este că Bestia și Prințul pot să fie aceeași persoană dar asta nu însemnă că sunt la fel. În povestea originală Belle nu se îndrăgostește de Bestie. Îi e milă de ea, este recunoscătoare pentru generozitatea față de familia ei, dar iubirea e cu totul altceva. Iubirea e rezervată frumosului din visurile ei. Tocmai pentru că animalul și omul nu au nimic în comun (cel puțin până la Darwin) blestemul este atât de șocant. De ce să cedezi unei bestii când poți avea omul visurilor tale?
În povestea originală ”transformarea” este numai parțială: prințul a fost blestemat să arate ca o bestie, dar el poartă blestemul ca o mască. Zâna cea rea l-a avertizat că dacă își folosește spiritul în conversații ca să facă plăcere, blestemul devine ireversibil. Ca să se salveze trebuie să se poarte ca un prostovan. Este greu de imaginat o umilință mai mare pentru un gentilom francez din secolul XVIII. Manierele civilizate erau mândria lumii lor, iar identitatea franceză chiar și azi prețuiește bunele maniere. Frisonul sălbăticiei subconștientului va fi descoperit mult mai târziu.
Și un ultim argument: spre deosebire de femeile cu sindromul Stockholm, Belle își păstrează independența de mișcare și libertatea de gândire. Ea pleacă în vizită la părinți și când se întoarce de bună voie, găsește Bestia bolnavă de dorul ei.
Iubirea străbate secolele și la fel face și ”Frumoasa și Bestia”. Romantism, expresionism, simbolism Jungian, postmodernism, LGTB, ea trece peste barierele pe care le construim între epoci. Transformarea în definitiv nu are limite ale numărului de întrupări.
Gabrielle-Suzanne a dăruit personajelor sale tot ceea ce viața i-a refuzat ei. Pierderile sunt recuperate grație tăriei de caracter a personajelor dar și prin intervenția zânelor bune. Bestia își recapătă înfățișarea frumoasă, iar Belle tot ceea ce pierduse. Ca fiică a unui negustor ruinat de un incendiu, ea își vede familia îmbogățită de generozitatea Bestiei. În finalul poveștii originale (eliminate din toate versiunile ulterioare) un conclav de zâne stabilește că Belle este fiica pierdută a unui rege.
Când mama Bestiei pune la îndoială faptul că o fată de negustor poate fi soția unui prinț, una din zâne îi răspunde: ”crezi că prințesele care au ajuns astfel numai printr-un capriciu al sorții își merită rangul mai mult decât această tânără domnișoară?” Semințele Revoluției franceze erau sădite! Basmul este și despre negustorii în ascensiune și aristocrația în declin, idei pe care Franța le dezbătea cu pasiune. Este despre nobilimea izolată, Bestia locuiește într-un castel, și oamenii întreprinzători care călătoresc și se zbat să câștige pâinea familiei. Opțiunea și mesajul scriitoarei sunt clare, dar câți cititori aveau urechi să le audă înainte de 1789? Poate cenzura pentru că povestea a fost tipărită illicit iar ca nume al autorului apărea un șir de asteriscuri. A urmat o căutare febrilă a autorului. Dușmanii îl acuzau pe Crébillon, deși au trebuit să conceadă că basmul e prea frumos și scris cu o finețe și grație care nu-l caracterizau. Suspansul privind autorul a fost cel mai bine exploatat de o guvernantă franceză care lucre în Anglia, Jeanne-Marie Leprince de Beaumont. Ea a scris o versiune prescurtată din care a eliminate subtilitățile psihologice și elementele de atmosferă rezumându-se la fapte. Un fel de Reader`s digest avant la letter. A publicat-o sub numele ei în Magasin des Enfants, în 1756 la un an după moartea Gabriellei-Suzanne. Aceasta a devenit versiunea standard cunoscută în întreaga lume și a fost adaptată pentru scenă și film. Eficiența comercială și succesul la public al versiunii Beaumont nu trebuie să ne facă să uităm frumusețea singulară a basmului și realizarea excepțională a autorului Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve. În ultima ei poveste ea ne amintește că ”Timpul și Răbdarea sunt stăpânii tuturor lucrurilor.”
Psiholog
Melinda Boroș