Moș Crăciun vine cu punga!

Am primit înainte de Crăciun la cabinet un pachet mare de la o firmă cu care nu am niciun fel de relații și fără să am vreun merit. Cum sunt pieton de mai bine de zece ani m-am gândit că e mai ușor să o împart colaboratorilor. Am privit cu melancolie cele trei funde roșii, staniolul și coșul de carton imprimat și am pornit la dezambalare. A durat cam un sfert de oră deși m-am ajutat de o pensă veche și un foarfece de chirurgie tocit. Înăuntru erau alte cutii frumos colorate și o sticlă ambalată la rândul ei. Am desfăcut cutiile în care am găsit câteva grisine cam râncezite, niște fursecuri care nu se dizolvau nici în ceai, nici în lapte, o pungă de cafea de o marcă foarte prețiută pe vremea comunismului și o sticlă de sirop cu sifon etichetată drept proseco. Mi-a fost rușine să le ofer colaboratorilor mei!

Soția mea a fost, cam în aceeași perioadă, la un magazin de cosmetice să-și împrospăteze rezerva de deodorant. La casă au oprit-o și au rugat-o să aștepte. Primul ei gând de panică a fost că probabil a expirat cardul sau s-a golit contul. În fine au apărut două domnișoare zâmbind cu o pungă de plastic și un cadou din partea firmei deoarce era clientul numărul XX00. De emoție nici nu a avut curajul să se uite ce conține.  Acasă, cu ajutorul neprețuitului briceag elvețian am reușit să dezambalăm cadoul. Sub multe straturi de înveliș se afla o punguță de pînză goală cu numele firmei imprimat sub șnur.

Nu mai insist cu alte exemple pentru că văd tomberoanele pline cu ambalaje puse de-a valma (nesortate) ceea ce dovedește că mulți dintre noi au trecut prin aceleași experiențe. Ca bătrân iubitor de natură mă întreb câți copaci se taie anual pentru ambalarea artistică a cadourilor? Ambalajele intră în calculul amprentei de carbon la vânzător, la cumpărător sau la destinatarul cadoului?

Problema nu e deloc amuzanată sau irelevantă. Majoritatea ambalajelor la medicamente sunt din foiță (blister) de aluminiu cu șapte sau zece comprimate. Deci lunar un bolnav aruncă, fără să sorteze, minim trei foițe de aluminiu, dacă are norocul să ia un singur tip de medicament. În plus foița costă în general mai mult decât medicamentul.  În Occidentul hrăpăreț și oprimant, farmaciile primesc medicamentele în borcane de una sau zece mii de comprimate, iar pacienții primesc medicamentul numărat  în borcănele de sticlă cu etichetă personalizată. Toate se reciclează.

Dar nici asta nu e o problemă de nerezolvat. Cu regulamente întărite de amenzi și un minim de dotări atitudinea oamenilor se poate schimba. Problema fundamentală este de natură filozofică: cum a ajuns ambalajul să coste mai mult decât conținutul? Conținutul nu mai are nicio semnificație, doar aceea de a umple un gol (ambalajul)? La limită nu mai contează ce cumpărăm sau oferim cadou atâta timp cât e ambalat frumos. Deci nu mai contează miezul pepenelui ci doar coaja, nu mai contează conținutul cărții ci doar coperta și reclama. Vom ajunge consumatori de coji, economic și cultural? Deja în economia reală suntem în această fază. Un specialist a calculat că în câțiva ani mai mult de jumătate din forța de muncă activă a României va fi ocupată cu ambalarea, transportul și dezambalarea produselor venite din altă parte. Deci nu vor produce nimic, nici bunuri materiale, nici idei, nici instruire, nici îngrijiri, ci doar vor muta lucruri dintr-un loc în altul.

Cînd eram copil, Moș Crăciun a venit aproape zece ani cu același sac din pânză roșie plin cu jucării neambalate. Azi m-a sunat la interfon un livrator cu o comandă de ceai și macaroane fierte. Greșise adresa bietul om și mă tem că se răcea ceaiul clientului!

Dr. Sever-Cristian Oană


Basmele cu zâne, o revoltă deghizată

Am plăcerea de a găzdui pe blogul meu interesantul articol al colaboratoarei mele psiholog Melinda Boroș.

  1. Introducere

După cum susțin doi cercetători pe baza unor studii filogenetice privind rădăcinile limbajului, (GraçadaSilvaS,TehraniJJ.2016 Comparative phylogenetic analysesuncover the ancient roots of Indo-Europeanfolktales.R.Soc.opensci.3: 150645.http://dx.doi.org/10.1098/rsos.150645), originea unor povești precum ”Frumoasa și bestia” și ”Jack și vrejul de fasole” datează din Epoca bronzului. Demonstrația este spectaculoasă pentru că ne pune în legătură cu povestitori și ascultători de-a lungul a câtorva milenii. Pe de altă parte însă ignoră, din necesități impuse de metodologie, faptul care dă viață poveștilor. Studiul presupune că poveștile sunt complet formate de la origine, adică dă prioritate rădăcinilor structurale în fața atmosferei și imaginarului incluse de  fiecare povestitor în parte. Oricât ar fi de vagi cuvintele cu care încep poveștile, ele sunt rareori localizate atemporal și imprecis în spațiu. ”A fost o dată ca niciodată…” este o deschidere înșelătoare spre o lume care este surprinzător de particulară. Roata de tors, castelul cu ziduri crenelate, codrul întunecat bântuit de lupi și urși, eroi călare și prințese acoperite de văluri locuind în turnul castelului, sunt toate caracteristice Europei medievale. Există însă povești în întreaga lume, iar ele sunt localizate în mediul lor de origine. E adevărat că, în alte locuri, ele nu se numesc basme cu zâne. Termenul a fost creat spre sfârșitul secolului al XVII-lea de Baroneasa d’Aulnoy – contes de fées. În daneză se numesc eventyr cu sensul de aventură, iar în arabă hikayah al-khayaliyeh, adică povești imaginate, accentuând deci așteptările magice ale ascultătorului. Tributul plătit de povești pentru succesul lor este că rareori le știm autorul. Studiul pomenit mai sus ne face să înțelegem mai bine acest anonimat. Nu vom ști niciodată cine ne-a dat prima versiune, dar putem ști cu relativă precizie din ce zonă cultural-lingvistică provin. Perioada în care au fost create este de asemenea greu de determinat, iar aproximările sunt de ordinul secolelor. Dar odată cu standardizarea și publicarea lor putem înțelege de ce palatul Bestiei este înconjurat de statui și livezi de portocali, de ce Mica sirenă își pierde vocea, sau de ce duhul lui Aladin locuiește într-o lampă ascunsă într-o peșteră. În ciuda imensei popularități a poveștilor aduse de tipar, mulți autori au rămas cvasi-anonimi și nu au pătruns în istoria oficială a literaturii. Citite cu atenție poveștile ne spun lucruri interesante despre autorii lor și ne amintesc că deși rețetele sunt universale, poveștile rezultate sunt locale. Motivul pentru care poveștile sunt încă relevante pentru cititorul contemporan este că au fost scrise de oameni reali care au cunoscut bogăția și sărăcia, iubirea și ura, teama și bucuria, la fel ca noi. Ceea ce ne mână pe noi cititorii când citim o poveste este ceea ce a mânat-o și pe Psyche, în cea mai veche poveste a literaturii europene, atunci când a aprins lampa să-l vadă pe partenerul ei nocturn, monstrul înfricoșător, și descoperă uimită cel mai frumos om pe care l-a văzut. Curiozitatea și anticiparea uimirii este ceea ce ne îndeamnă să nu lăsăm cartea de povești din mână.

  • Ceai, intrigi și povești – Baroneasa d’Aulnoy

”Parisul este lumea”, declară un personaj dint-o piesă de Pierre de Marivaux din 1734, ”restul lumii nu este altceva decât suburbiile sale”. În plin Iluminism basmele cu zâne erau virale la Paris. Din anii 1690 s-au păstrat în jur de nouăzeci de povești dintre care două treimi au fost scrise de femei. Ele făceau parte din înalta societate, dar aceasta nu părea să le prețuiască. Unele scăpaseră din căsătorii nefericite, iar altele refuzaseră să se mărite pur și simplu. Așa că nu este de mirare că povestea cea mai circulată prin saloane era despre o eroină silită să trăiască cu un monstru. Berbec sau rinocer, pasăre albastră sau porc mistreț, dragon, pitic sau delfin, ginerele nefast apare în multe deghizări. Abia în 1740 povestea a căpătat conturul definitiv. Toate celelalte versiuni au fost uitate și înlăturate, pentru că versiunea finală a devenit atât de populară încât a reușit să absoarbă orice  tentativă ulterioară de a o reformula. ”Frumoasa și Bestia” a fost scrisă de o aristocrată scăpătată, care după o văduvie dezastruoasă a ajuns să trăiască cu un dramaturg arțăgos. Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve, puțin cunoscută la vremea ei, a rămas cu eticheta răutăcioasă lipită de Voltaire ” acea scorpie bătrână”. Criticii o acuzau că ”are o mare ușurință de a fabrica mediocrități”, că ” personajele nu au caracter sau sentimente, iar stilul este plat”. Cu reticență admiteau totuși că ”basmele ei cu zâne sunt scrise cu o bună măsură de grație și finețe”.

Dar ca să înțelegem geneza poveștii trebuie să facem cunoștință cu viața scandaloasă a  Baronesei d’Aulnoy, spioană, țesătoare de intrigi și povești și scandalosul ei cerc compus din o contesă lesbian, o doamnă de companie deghizată în urs, o prințesă fumătoare de pipă căreia îi dedicau creațiile lor literare și secretarul curții care le turna pe toate autorităților.

Întâlnirile aveau loc marți seara în salonul de desen al Marchizei  de Lambert de la reședința ei, Hotel de Nevers. Jocul de cărți și starea de ebrietate erau interzise, iar politețea cea mai aleasă era obligatorie. Se discutau cu pasiune problema fericirii și nedreptatea izvorâtă din organizarea ierarhică a societății. După cum spunea Marchizul d’Argenson: învățații aduceau cunoștere și iluminare; ceilalți aduceau bunele maniere și urbanitatea pe care chiar și cei vrednici trebuia să le dobândească.” Deși Marchiza  de Lambert nu a publicat decât puțin spre sfârștul vieții, credea cu tărie în dreptul intelectual al femeilor și invita numeroase autoare în salonul ei. Contese  și conteuses (povestitoare), femei ca Marie-Catherine Baroneasă d’Aulnoy și prietena ei Henriette-Julie Contesă de Murat, încântau audiența cu povești fantastice despre armate formate din animale, regi nesăbuiți și mame vitrege dușmănoase, eroine înțelepte care navigau printre acești adversari și se îmbrăcau în toalete superbe. Catherine Bernard, membru al salonului, a scris chiar o carte Ines de Cordue , în care stabilea regulile acestui tip de povestiri: ”aventurile trebuie întotdeauna să fie contrare plauzibilității iar sentimentul trebuie să fie întotdeauna natural.” Companioanele salonului participau la concursuri de povești, caz în care deveneau competitoare acerbe. Din perspectiva actuală basmele cu zâne par inocente, dar pentru regimurile autoritare ele sunt suspecte. Abatele de Villiers se plângea de ”aceste povești care ne asasinează de un an de zile. (1699)”  și acuza ”cititoarele leneșe și ignorante care citesc aceste producții ale unor scriitoare leneșe și ignorante”. Abatele simțea că aceste povești contestă înseși organizarea patriarhală a societății. Să luăm de exemplu povestea Baronesei d’Aulnoy Le Prince Marcassin din 1697, adaptată după ”Regele porc” a lui Giovanni Straparola. O regină dă naștere unui porc mistreț care în ciuda bonetei de catifea și a brățărilor cu diamante nu poate să-și mascheze comportamentul porcesc. Prima soție se sinucide, pe a doua o omoară el și își găsește liniștea doar cu a treia care cu răbdare și viclenie descoperă că își poate dezbrăca pielea în cursul nopții și să se transforme într-un frumos prinț. Această poveste despre femeile aflate la cheremul violenței soților a atins desigur o coardă sensibilă. Ea a fost reluată de Contesa de Murat în ”Regele porc” în 1699. Acest lucru nu este surprinzător, având în vedere câte femei din cercul lor au fost forțate să se mărite cu bărbați bețivi, dependenți de jocuri de noroc și de sex. Dar poveștile despre ”mirele monstru” nu reprezentau decât o parte din critica societății din Franța lui Ludovic al XIV-lea. Alte povești descriu societăți exclusive feminine precum în Le Prince Lutin a Baronesei d’Aulnoy: un prinț invizibil decoperă o insulă locuită numai de femei și păzită de Amazoane și unde sunt prețuite artele și știința.Ca răsplată pentru comportamentul și calitățile sale, prințului i se permite să rămână pe insulă. Un alt tip de poveste se ocupă de fecioara închisă în turn care o precede pe ”Rapunzel” și este scrisă de Charlotte-Rose de Caumont de La Force (verișoara Contesei de Murat și doamnă de companie a Marie Anne de Bourbon Prințesă de Conti). Autoarea de La Force dă vina pentru răpirea copilului pe nesăbuința tatălui și în loc să fie salvată de un prinț, finalul fericit al eroinei este decis de scimbarea atitudinii zânei rele. Solidaritatea feminină învinge!

Aceste povești spirituale și subversive ale doamnelor din înalta societate erau puse în umbră de succesul de vânzări al lui Charles Perrault. Înalt funcționar și avocat cu biroul în Versailles, Perrault făcea parte din cercul de putere al ministrului de finanțe Jean-Baptiste Colbert. Rolul lui era să facă imaginea publică a Regelui Soare. Era clar că Perrault se pricepea la comunicarea publică pentru mase, așa că nu e o surpriză că atunci când s-a apucat de scris povești a fost un succes. Invitat în saloane el a ascultat cu atenție poveștile doamnelor, apoi le-a curățit până la os de toate amănuntele, le-a adăugat la sfârșit o morală și unele scene din ritualul ecleziastic pentru a mulțumi autoritățile. Poveștile erau ușor de urmărit de copii, iar părinții credeau că au și o învățătură morală. Succesul era asigurat. Histoires ou contes du temps passé, avec des moralités or Contes de ma mère l’Oye a apărut în 1697 și timp de un an și jumătate a inundat librăriile franceze. Apoi brusc licențele regale de publicare s-au oprit și colecțiile de povești au dispărut de pe scena publică. După câțiva ani a apărut traducerea celor O mie și una de nopți” a lui Antoine Galland. Ceea ce s-a întâmplat nu a ținut de vreo politică editorială sau de brusca schimbare a gustului public ci de soarta individuală a autorilor de povești care au ajuns victime.

Prima a fost Charlote-Rose de La Force. S-a căsătorit cu mult mai tânărul Charles Le Brion în 1687. Tatăl băiatului a descoperit mariajul după zece zile, iar mirele a fost închis într-un castel. Neabătută ea l-a urmat pe soțul ei degizată în urs în compania unor circari angajați să-i distreze pe locatarii castelului. Asta sună bine într-o poveste, dar în realitate de La Force, născută protestantă, a fost privită cu suspiciune la curte și exilată la mănăstirea Gercy-en-Brie. Acuzația a fost de blasfemie în scrierile ei. A rămas acolo șaisprezece ani timp în care și-a scris poveștile.

În decembrie 1699, Henriette-Julie Contesă de Murat, care publicase deja trei colecții de basme și o poveste cu fantome, a fost acuzată de ”practici și credințe șocante” incluzând lesbianismul. După părerea locotenentului general al poliției din Paris, dacă ar fi fost aplicată consecvent acuzația ar fi dus la expulzarea din Paris a numeroase doamne din înalta societate. Despărțită de soț și însărcinată (ceea ce demontează acuzația) a fost exilată la Chateau de Loches în 1702. A stat închisă șapte ani, cu excepția unei tentative de evadare deghizată în bărbat. Izolarea nu i-a afectat inspirația și a scris cea mai bună poveste a ei La Fée princesse și memoriile. A murit în 1716 la castelul familiei.

Marie-Catherine Baroneasă d’Aulnoy a fost măritată de familie  la vârsta de cincisprezece ani. A suportat trei ani de mizerii conjugale până când soțul a fost închis la Bastilia pentru că a criticat sistemul regal de impozite. Bârfele au susținut că și-a turnat soțul complotând cu mama ei și cu iubiții lor. Procurorii au luat de bune acuzațiile, iubiții au fost executați iar pe numele baronesei și a mamei ei au fost emise mandate de arestare. Când au venit s-o aresteze a fugit pe fereastra de la boudoir și s-a ascuns în biserica Saint-Germain. A fugit în Belgia și în final s-a stabilit la Londra unde a trăit cu Ducele de Monmouth și i-a fost pictat portretul de pictorul curții regale. A mai dat naștere unui copil cu paternitatea incertă. După un timp a plecat în Spania unde fugise mama ei. De acolo a luat legătura cu Versailles și s-a angajat să spioneze la curtea din Madrid în folosul Franței. În fine păcatele i-au fost iertate și s-a reîntors la Paris în 1685. S-a lansat cu pasiune în viața mondenă și în scurt timp a ajuns vedeta salonului Prințesei de Conti care asculta poveștile invitatelor fumând pipă. Ea este cea care a creeat termenul Contes des Fées care apare ca titlu al colecției publicate în 1697. Expresia apare și în Histoire d’Hippolyte, comte de Duglas) (1690). Un prinț rus se rătăcește într-o pădure necuprinsă și este dus de vântul de vest într-un regat vrăjit. Acolo trăiește fericit cu regina zânelor până când dornic de glorie lumească pleacă să și-o câștige pe câmpul de luptă. Se întoarce după trei luni numai ca să descopere cu groază că lipsise trei secole. Singura care îl mai aștepta era moartea.

Tristețea și izolarea au caracterizat ultimii ani ai Baronesei. În 1699 prietena ei Angelique Ticquet și-a angajat portarul și un asasin să-i omoare soțul. Au ratat cu otrava dar și cu cele trei gloanțe cu care l-au țintit într-o ambuscată.  Ultima dată Madame Ticquet a fost văzută pe eșafod. Problema Baronesei era că în timpul tentativei de asasinat Madam Ticquet se afla în salonul ei de conteusses. A fost silită să închidă salonul și să se retragă din viața publică. A murit în anonimat în casa ei din rue Saint-Benoit.

În precedntul deceniu ea a dezvoltat și rafinat poveștile cu ”mirele monstru”. Uneori mirele devine un monstru încercând să domine o prințesă căreia nu-i poate cuceri inima, alteori devine un un prinț disperat să scape de un blestem. Din cele douăzeci și patru de povești cuprinse în cele două colecții ale Baronesei, aproape jumătate se ocupă de eroine măritate cu, sau curtate de monștri sau animale: un cuplu de giganți, un șarpe, un căpcăun, un dragon și o gașcă de monștri, un canar, un rege urât, un prinț cocoșat, un berbec, un porc mistreț, un pitic. Ea se poartă cu poveștile ei ca un  vrăjitor care încearcă diverse variante ca să găsească incantația care aduce vraja perfectă. Experiența nefericită în amor a Baronesei pune în umbră poveștile ei. Ea reușește să treacă de mirele-monstru și explorează puterea femeilor. În Belle-Belle eroina se deghizează în bărbat, omoară dragonul și îndepărtează avansurile doamnei de companie; în Le Prince Lutin explorează o utopie feministă. De asemenea, ca ripostă la sistemul matrimonial din epocă, a dramatizat puterea femeilor de a dărui sau de a refuza dragostea. În Le Mouton supraviețuirea iubitului eponim depinde de reîntoarcerea eroinei. În ciuda groazei pe care o inspiră mirele-monstru, puterea de a-l ține în viață aparține eroinei. Vândute ca vitele unor soți pe care nu-i doreau, dependente de bărbați care controlau distribuirea bogăției, povestitoarele se răzbunau în saloane schimbând raportul de putere prin poveștile lor. Tatăl prințesei Merveilleuse îi oferă coroana în semn de penitență (Le Mouton ; Finette Cendron bagă un căpcăun în cuptor și taie capul nevestei acestuia cu toporul. Antrenându-și imaginația sclipitoare pe constrîngerile care le-au ruinat viața povestitoarele din saloanele literare au pregătit terenul pentru o altă doamnă de origine nobilă care avea să scrie povestea definitivă a mirelui-monstru.

  • Talentul de a face plăcere – Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve

Poveștile circulă dintr-o epocă în alta ca virusurile dintr-o țară în alta. Talentul doamnelor din cercul Baronesei d’Aulnoy a rămas din nefericire captiv în timp. La fel ca prințesele din poveștile lor așteptau ocazia de a scăpa din închisoarea lor și de se răspândi în lumea largă. Cunoscând iscusința eroinelor și șiretenia complotului din aceste povești, faptul că nu erau binecunoscute unui public larg este dezamăgitor. Istoria literaturii are însă căile ei, asemănătoare cu cele din povești, de a face dreptate. Cea mai de succes poveste cu zâne din secolul al XVIII-lea a avut de înfruntat aceleași obstacole. A fost tipărită în 1740 într-o ediție ilicită pentru că autorii-femei de povești nu puteau obține licență de publicare. Dar în ciuda acestui prejudiciu povestea a reușit să înflorească și să împlinească profeția că ”se va vorbi veșnic de aventurile prodigioase ale Frumoasei și ale Bestiei”.

Basmul este influențat de povești mai vechi, începând cu primul basm scris în secolul al doilea AD, ”Cupidon și Psyche”. Studiile filogenetice au reușit să identifice originea cu mii de ani mai devreme. Aceasta însă este prima versiune ce poartă numele de ”Frumoasa și Bestia”, având-o pe Belle ca eroină, cu un tată negustor falit, iar Bestia un prinț blestemat de o iubită respinsă, blestem ce va fi anulat de iubirea eroinei. Povestea este iubită de public de două secole și jumătate, dar istoria literară nu a fost real intersată de cine este autorul. Acesta este  Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve, iar aceasta este povestea ei.

În ziua de 31 ianuarie 1706 tânăra Gabrielle-Suzanne se mărita cu Jean-Baptiste Gaalon de Villeneuve, fiul cel mic al unei familii nobiliare din Poitou și locotenent-colonel în armata Franceză. Mireasa are douăzeci și unu de ani și este fiica unui moșier din nobilimea minoră care tocmai decedase. În una din poveștile ei Gabrielle-Suzanne va spune prin gura zânei Patience că din punctul de vedere al miresei ”căsătoria este o sclavie veșnică”. Pentru ea, ca și pentru majoritatea povestitoarelor care au precedat-o, căsătoria a fost un dezastru. Soțul ei era un împătimit al jocurilor de noroc care acumulase atât de multe datorii încât nefericita mireasă a trebuit să ceară separarea notarială a bunurilor la numai șase luni de la căsătorie.  Trei martori au depus mărturie că Gaalon a ” risipit cea mai mare parte a averii lui” și a făcut ”tot atât de multe datorii înainte de căsătorie cât și după”. N-a avut mai mult noroc nici în război și a fost ucis, cinci ani mai târziu, în bătălia de la Pamplona. Acest lucru nu a ușurat situația tinerei văduve deoarece datoriile au căzut în cârca ei. Gabrielle-Suzanne a trebuit să vândă bucată cu bucată proprietățile familiei iar ceea ce a rămas din moșie a cedat-o lui Mathieu Martin de Chassiron, un fost pirat care va ajunge directorul a Compagne des Indes care avea monopolul comerțului cu coloniile. Și pentru ca înfrângerea să fie completă, acesta a ocupat și locul tatălui ei în consiliul orașului La Rochelle. Și cum ruina financiară nu era de ajuns, i-a murit și fetița în vârstă de doi ani. Familia, la rândul ei, a considerat oportun să o atace. Mama ei și-a dat în judecată cele patru fiice pentru succesiunea după tatăl lor, și a renegat-o pe  Gabrielle-Suzanne ca să nu-i mai plătească dota promisă la căsătorie. În ceea ce le privește pe surori, chiar dacă ”Frumoasa și Bestia” nu este o autobiografie, nu putem să nu remarcăm că cele trei surori superficial ale lui Belle au trăsături comune cu relitatea prin gustul lor pentru lux și vanitate. Iubirea maternă și fraternă nu se numărau printre calitățile familiei autoarei.

Pasajele de început din ”Frumoasa și Bestia” descriu prăbușirea familiei într-o sărăcie înfricoșătoare, abandonată de prieteni care fără excepție și-au intrerupt vizitele și torturată de amintirea zilelor fericite. Gabrielle-Suzanne explorează în profunzime această situație în romanul ei foarte popular La Jardinière de Vincennes publicat în 1753. ”M-a surprins maniera în care a trebuit să părăsesc casa părintească” își amintește contesa ajunsă la vârsta maturității, ”și este imposibil să nu vărs câteva lacrimi”. Neglijența financiară din partea tatălui și mai apoi a soțului o silesc pe contesă să concedieze servitorii, să ipotecheze moșia, să vândă argintăria și apoi să se mute la Paris. Bineînțeles că bărbații familiei au avut norocul să moară când familia a intrat în faliment. Ca să se întrețină cultivă o grădină de zarzavaturi împreună cu copii.

Ajunsă într-o situație similară Gabrielle-Suzanne, ca să nu ajungă în stradă, decide să-și cultive scrisul. În acest fel spera să-și câștige securitatea financiară pe care destinul i-o refuzase. După cum notează în ”Frumoasa și Bestia”: ”în timp și cu curaj, nu există nenoroc care să nu poată fi învins”.  Timpul este esențial în această ecuație: când ajunge la Paris are în jur de patruzeci de ani și foarte puțini bani. Deși scria povești de la douăzeci de ani, niciuna nu fusese publicată. Imaginația ei va creea nu doar palatal vrăjit al Bestiei ci și regatul în care Timpul își fâlfâie veșnic aripile într-o lume aflată în permanentă agitație, iar Naiadele  urmăresc acțiunile oamenilor de sub o boltă de cristal licărind de la mișcarea peștilor.

La Paris, Gabrielle-Suzanne publică în 1733 Le Phénix conjugal ,  o nuvelă despre căsătoria unui marchiz risipitor cu fiica plină de calități a unei spălătorese sărace. Din nou viața și ficțiunea se suprapun. Ca și marchizul, ea își ascunde originile aristocratice și în loc să cerșească mila ipocrită a curții de la Versailles, se angajează ca guvernantă pe rue de Macon (o stradă cu renume îndoielnic) la un patron care nu era un prinț deghizat, dar pe care adversarii săi îl numeau Bestia. Era un om ciudat într-un oraș specializat în ciudățenii, Prosper Jolyot de Crébillon.

Crébillon nu era un necunoscut în lumea literară. Fiu de notar din Dijon, era avocat dar renunță la carieră în favoarea literaturii. În 1731 a fost ales membru al Academiei Franceze, în 1735 a fost numit cenzor regal, iar din 1745 Madame de Pompadour i-a asigurat o pensie de 1000 de franci și un post la Biblioteca regală. Mulți critici îl consider superior lui Voltaire ca poet tragic, iar ca dramaturg, tot Voltaire i-a copiat cinci dintre tragedii, deși nu a recunoscut nimic. Întrebat de ce scrie niște tragedii cu subiecte așa de morbide, el răspundea că de vreme ce ”Corneille a luat raiul, Racine pământul, mie nu mi-a rămas decât iadul.”

Când a angajat-o pe Gabrielle-Suzanne, în jur de 1731-32, se afla după eșecul ultimelor sale două piese, soția îi murise lăsându-l cu doi copii mici, iar tatăl murise falit. S-a retras în casa din Rue de Macon, înconjurat de pisici și câini găsindu-și alinarea în fumat. Rivalul său Voltaire îl poreclise Barbarul iar Charles Colle (un scriitor minor de curte) îl considera lipsit de sentimente, lipsit de spirit și de maniere. Casanova, care îl vizita regulat pentru a lua lecții de franceză îl prețuia pentru că putea să povestească o istorioară bună fără să râdă, deși nu înțelegea cum poate să ducă o viață retrasă în Parisul plin de strălucire și tentații. Întrebat de ce trăiește în singurătate și înconjurat de animale, el răspundea invariabil: ”pentru că cunosc oamenii”. Melancolia lui Crébillon și circumstanțele care l-au adus în acea stare se încadrează perfect în diagnosticul de depresie.

De data asta însă Crébillon a avut noroc. Gabrielle-Suzanne nu a fost doar guvernantă și menajeră ci și un partener literar de nădejde. Au trăit împreună mai mult de douăzeci de ani până când ea s-a stins în casa lui. Măiestria literară, educația și tactul ei înnăscut l-au ajutat enorm în munca de cenzor. Un raport al poliției din ianuarie 1748 menționează faptul că Crébillon ”are ca amantă pe Madame de Villeneuve care îndeplinește rolul de cenzor în locul lui”. Casanova notează la rândul lui că ”Guvernanta lui are grijă de toate, inclusive de bani și se asigură să nu-i lipsească nimic…ea îi citește lucrările trimise spre examinare și se oprește din citit când crede că ceva trebuie cenzurat, dar uneori au opinii diferite și argumentele lor sunt uneori comice”. Ciudat cum marele aventurier Casanova a întâlnit-o pe autoarea celei mai influente povești romantice din istorie dar nu a văzut în ea decât o menajeră! Voltaire, deși rival al lui Crébillon se temea mai mult de ea ” peripețiile la care scorpia de Villeneuve și pisicile ei îmi supun manuscrisul”. Colaborarea celor doi amanți a dat roade pentru amândoi. Ea publică în 1740  culegerea La Jeune Américaine ou les Contes marins care conține două povești lungi ”Frumoasa și Bestia” și ”Naiadele”, apoi în 1745 Les Belles Solitaires ; el revine în forță în 1748 cu piesa Catalina la premiera căreia asistă 1300 de spectatori în frunte cu Madame de Pompadour, fosta sa elevă la dicție și canto. E greu de imaginat triumful celor doi fără contribuția ”scorpiei de Villeneuve”. Voltaire a rămas cu veninul!

La marginea de nord a pădurii Vincennes se află castelul Vincennes în arondismentul al XII-lea al Parisului. Ludovic al XIV-lea a copilărit în acest castel, dar după mutarea reședinței regale la Versailles, a devenit temniță pentru nobili  și a devenit un simbol al decăderii aristocrației. Castelul este vegheat de un turn înalt de cincizeciși doi de metri și de numeroși gargui de piatră bogat ornamentați. Coridoare și pasaje înguste și surprinzătoare leagă între ele camerele castelului izolate cu uși grele de lemn. Toate sugerează castelul Bestiei prin care rătăcește Belle, care  descoperă surprinsă că deschizând o ușă necunoscută nimerește în propriul ei dormitor pe care credea că-l lăsase în urmă. Castelul Vincennes este locul de desfășurare al romanului La Jardinière de Vincennes publicat de Gabrielle-Suzanne în 1753 și care a cunoscut cincisprezece ediții. Dar este el modelul castelului Bestiei? Nu în primul rând. Cu parcul său cu rânduri de portocali înalți intercalați cu statui și nenumăratele fântâni, și cu sala oglinzilor, modelul pare mai degrabă să fie Versailles. Reședința Bestiei este un palat al plăcerilor unde focurile de artificii o întâmpină pe Belle, curtenii sunt maimuțe îmbrăcate ca la curtea Spaniei, iar papagalii cântă arii din opere. În imaginația ei autoarea a contopit două modele de castel, unul asociat cu plăcerile (Versailles) și celălalt cu frica și suferința (Vincennes). Gabrielle-Suzanne cunoștea bine castelul Vincennes și poveștile lui anecdotice sau fantastice, de la fiul lui Crébillon care, scriitor și el, petrecuse un timp de meditație acolo pentru că publicase o lucrare scandaloasă inspirată din O mie și una de nopți. Până la sfârșitul secolului castelul îi va mai găzdui pe Marchizul de Sade și pe Denis Diderot care vor scrie acolo Justine și respectiv Lettre sur les aveugles à l’usage de ceux qui voient. Recluziunea în condiții de relativ confort se pare că stimulează gândirea dar nu-și alege temele!

Ambiguitatea recluziunii este cel mai bine ilustrată de povestea prizonierei care se mărită cu răpitorul ei. Mulți critici contemporani s-au grăbit să identifice în acest caz sindromul Stockholm. Interpretarea este însă mai complicată pentru că trebuie să ținem seama de erotismul feminin descris de multe autoare în secolul al XIX-lea, precum George Sand în Mauprat sau surorile Bronte ale căror eroine rătăcesc pe coridoarele unor clădiri misterioase. Autoarele de romane contemporane continuă să reflecteze (voit sau nu) influența romanelor gotice cu anti-eroi ale surorilor Bronte. Fie că Belle privește portretul iubitului ei din vis, fie că se dedă plăcerii de a-l visa pe frumosul ei iubit, este vorba de fapt despre trezirea sexualității eroinei. Iubitul ei nu apare doar în vis ci și în patul ei, iar la vederea lui Belle nu se teme de ce ar crede lumea și ”îl sărută de o mie de ori”. Oricât de benignă ar părea astăzi afirmarea sexualității feminine în acest basm, toate manifestările libertății sexuale în literartura contemporană și în societate sunt datoare ”Frumoasei și Bestia”. Puternica tensiune sexuală dintre libertate și restricție care răzbate din numeroase romane contemporane este bine codificată de Gabrielle-Suzanne. Belle este flămândă să-l vadă pe prințul visurilor ei ” o bucurie pentru care plătește cu libertatea ei și chiar cu plăcerile care o înconjoară”.

O altă diferență majoră față de sindromul Stockholm este că Bestia și Prințul pot să fie aceeași persoană dar asta nu însemnă că sunt la fel. În povestea originală Belle nu se îndrăgostește de Bestie. Îi e milă de ea, este recunoscătoare pentru generozitatea față de familia ei, dar iubirea e cu totul altceva. Iubirea e rezervată frumosului din visurile ei. Tocmai pentru că animalul și omul nu au nimic în comun (cel puțin până la Darwin) blestemul este atât de șocant. De ce să cedezi unei bestii când poți avea omul visurilor tale?

În povestea originală ”transformarea” este numai parțială: prințul a fost blestemat să arate ca o bestie, dar el poartă blestemul ca o mască. Zâna cea rea l-a avertizat că dacă își folosește spiritul în conversații ca să facă plăcere, blestemul devine ireversibil. Ca să se salveze trebuie să se poarte ca un prostovan. Este greu de imaginat o umilință mai mare pentru un gentilom francez din secolul XVIII. Manierele civilizate erau mândria lumii lor, iar identitatea franceză chiar și azi prețuiește bunele maniere. Frisonul sălbăticiei subconștientului va fi descoperit mult mai târziu.  

Și un ultim argument: spre deosebire de femeile cu sindromul Stockholm, Belle își păstrează independența de mișcare și libertatea de gândire. Ea pleacă în vizită la părinți și când se întoarce de bună voie, găsește Bestia bolnavă de dorul ei.

Iubirea străbate secolele și la fel face și ”Frumoasa și Bestia”. Romantism, expresionism, simbolism Jungian, postmodernism, LGTB, ea trece peste barierele pe care le construim între epoci. Transformarea în definitiv nu are limite ale numărului de  întrupări.

Gabrielle-Suzanne a dăruit personajelor sale tot ceea ce viața i-a refuzat ei. Pierderile sunt recuperate grație tăriei de caracter a personajelor dar și prin intervenția zânelor bune. Bestia își recapătă înfățișarea frumoasă, iar Belle tot ceea ce pierduse. Ca fiică a unui negustor ruinat de un incendiu, ea își vede familia îmbogățită de generozitatea Bestiei. În finalul poveștii originale (eliminate din toate versiunile ulterioare) un conclav de zâne stabilește că Belle este fiica pierdută a unui rege.

Când mama Bestiei pune la îndoială faptul că o fată de negustor poate fi soția unui prinț, una din zâne îi răspunde: ”crezi că prințesele care au ajuns astfel numai printr-un capriciu al sorții își merită rangul mai mult decât această tânără domnișoară?” Semințele Revoluției franceze erau sădite! Basmul este și despre negustorii în ascensiune și aristocrația în declin, idei pe care Franța le dezbătea cu pasiune. Este despre nobilimea izolată, Bestia locuiește într-un castel, și oamenii întreprinzători care călătoresc și se zbat să câștige pâinea familiei. Opțiunea și mesajul scriitoarei sunt clare, dar câți cititori aveau urechi să le audă înainte de 1789?  Poate cenzura pentru că povestea a fost tipărită illicit iar ca nume al autorului apărea un șir de asteriscuri. A urmat o căutare febrilă a autorului. Dușmanii îl acuzau pe  Crébillon, deși au trebuit să conceadă că basmul e prea frumos și scris cu o finețe și grație care nu-l caracterizau. Suspansul privind autorul a fost cel mai bine exploatat de o guvernantă franceză care lucre în Anglia, Jeanne-Marie Leprince de Beaumont. Ea a scris o versiune prescurtată din care a eliminate subtilitățile psihologice și elementele de atmosferă rezumându-se la fapte. Un fel de Reader`s digest avant la letter. A publicat-o sub numele ei în Magasin des Enfants, în 1756 la un an după moartea Gabriellei-Suzanne. Aceasta a devenit versiunea standard cunoscută în întreaga lume și a fost adaptată pentru scenă și film. Eficiența comercială și succesul la public al versiunii Beaumont nu trebuie să ne facă să uităm frumusețea singulară a basmului și realizarea excepțională a autorului Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve. În ultima ei poveste ea ne amintește că ”Timpul și Răbdarea sunt stăpânii tuturor lucrurilor.”

Psiholog

Melinda Boroș


Dreptul și binele

”Să nu-ți fie rușine dacă ai nevoie de ajutor. Ai o datorie de împlinit la fel ca un soldat care luptă pe zidul cetății. Așa că ce contează dacă ești rănit și nu poți să urci fără ajutorul altui soldat?”

Marcus Aurelius, Meditații, 7.7

Iluminismul este ieșirea omului din imaturitatea autoimpusă. Imaturitatea este incapacitatea de a-ți folosi inteligența fără îndrumarea altuia, dar și incapacitatea de a-ți recunoaște limitele. Această imaturitate este autoimpusă  când cauza ei nu se află în lipsa de înțelegere, ci se vădește în lipsa hotărârii și a curajului de a acționa pe baza inteligenței proprii și a instruirii primite. Un medic care își cunoaște meseria respectă soluțiile descoperite de generațiile dinaintea sa; el îi recunoaște pe cei cu autoritate și le ascultă sfatul în mod instinctiv. Nu ezită, însă, să ofere și propriile sfaturi dobândite din experiență. El își măsoară judecata raportându-se la înțelepciunea tradiției, iar dacă problema nu are un precedent clar, își folosește judecata ca să cântărească costul eșecului și să se asigure că poate fi suportat. Ca medici practicieni dobândim o oarecare competență și știm unde să căutăm informații științifice, sfaturi și îndrumare. Iar, atunci când ne lovim de slăbiciuni sau facem greșeli, ne străduim să devenim mai buni. Suntem foarte conștienți că, în meseria noastră, fiecare dintre noi este doar o persoană între multe altele, așa că apelăm la cei cu cunoaștere și experiență, și ținem seaman mai mult de cunoașterea acumulată a celorlalți decât de contribuția nesemnificativă pe care am putea-o aduce noi înșine. Aplicăm cunoașterea, care reprezintă bunul nostru personal cel mai sigur, cu conștiința educată a apartenenței la grupul profesional al medicilor. Optimismul izvorât din imaturitate ne îndeamnă la salturi de gândire, care nu sunt acte de credință, ci refuzuri de a accepta că rațiunea și-a retras sprijinul în acele situații. Nu luăm în calcul costul eșecului și nici cazul cel mai rău ce s-ar putea întâmpla. Prudența izvorâtă din înțelepciune este amuțită de sofismul celui mai bun caz. Atunci când i se cere să aleagă în condiții de incertitudine, medicul imatur își imaginează cel mai bun rezultat și presupune că nu trebuie să ia în considerare și altele. Se dedică cu entuziasm acestui rezultat și, fie uită să evalueze costul eșecului, fie plănuiește să lase acel cost moștenire altcuiva, ceea ce este și rău și nedrept. În acest caz intervenția Colegiului prin comisia de disciplină devine necesară.

Noi cu toții, prin practica și studiile noastre, contribuim la constituirea și consolidarea corpusului de cunoștințe medicale. Ele sunt un bun comun al profesiei noastre care ne este dat ca să ne îndeplinim sarcina încredințată nouă de societate, aceea de a alina suferința umană. De aceea Colegiului îi pasă de cum este folosit acest bun comun. Nu putem lăsa oameni iresponsabili să risipească acest bun și să submineze încrederea societății în medicină. Suferința este endemică în omenire și de aceea decredibilizarea soluțiilor eficiente, testate de știința medicală, este un mare rău făcut oamenilor.  Și în acest caz Colegiul judecă și pedepsește acei medici care prin acțiunile lor subminează  încrederea societății în medicină. Esența autoreglementării profesiei medicale este de a stabili și garanta standardele de calitate ale practicii medicale. Prin acest contract social noi ne asumăm să livrăm îngrijiri medicale de cea mai bună calitate posibilă la acel moment și în acel context. Lanțul de încredere între corpul medical și societate se formează greu și se rupe ușor. Imaturitatea, optimismul nejustificat, dorința de faimă sau pure interese materiale pe de o parte, și lipsa educației, prejudecățile sau presiunea socială, pe de altă parte, îl amenință permanent. Când vedem cu toții cât de greu se formează un medic bun, orice carieră medicală frântă este o pierdere socială importantă. De aceea rolul Colegiului este să vegheze ca să prevină și să îndrepte atitudini greșite din partea medicilor, iar uneori e nevoie de pedepse!

Dr. Oană Sever-Cristian


Domnilor, 2000 de boieri nu fac o nație

Discursul dlui Kogălniceanu în ședința Camerei din 11 februarie 1861

”Vin acuma la circulara circulărilor, la faimoasa circulară din 18 noemvre, care s-a numit circulara provocătoare. De mai nainte, domnilor, vă spun și vă declar cu toată franchețea, că sunt pentru îmbunătățirea soartei țaranilor, sunt pentru împroprietărirea lor. În îmbunătățirea soartei țaranilor, văd tot viitorul țării mele, văd fondarea naționalității române. Câtă vreme țăranii vor fi sub jug, cât vor fi ei considerați ca niște mașine, bune de produs grâu și popușoi, până când ei nu vor fi lipiți cătră țară prin drituri și avere, până cînd într-un cuvânt ei nu vor fi cetățeni, noi nu vom avea o nație! Cel din urmă cuvântal Convenției este fondarea naționalității române și, ca mijloc puternic întru aceasta, ea a ales, ea a prescris ridicarea claselor de jos. Articolul 46 nu zice, nu însemnează alta.  …..

O mai repet, în cât timp țăranul nu va avea conștiința drepturilor și a conștiinței sale cătră însuși pământeni, cu greu o va avea cătră străini, în cât timp îl vom lăsa în poziția în care se găsește astăzi asuprit, bătut, tratat ca un dobitoc, nelegat cătră țară prin nimica, ce sprijin vom putea avea de la dânsul în ora pericolului, în ora în care va trebui să ni apărăm țara și naționalitatea? Domnilor să fim bine siguri că, în câtă vreme țaranul nostru se va lăsa să fie bătut de pământean, el se va lăsa să fie bătut și de străin; ba chiar va putea deveni instrument de răzbunare în mâna străinului! Este timp dar, ca înaintea interesului privat, să gândim la interesul cel obștesc, ca înainte de a ocupa de moșiile cele mici ale noastre, să ne ocupăm de moșia cea mare, de România, cum făceau părinții noștri. Chestia Orientului este plină de nori și de fulgere; trebuie să ne gândim serios ca de acum să ne ferim de trăsnetul ce ne amenință! Însă cu ce să ne ferim? Socotim poate ca și pe viitor trebuie să ne mărginim a primi pe cuceritorii noștri cu capetele pe tipsie, cum se zice în limba popular, și la ducerea lor să-i întovărășim cu buchete de lăcrămioare? Socot că aceasta nu o mai voim. Ei bine, aceasta va fi în câtă vreme țăranii, greul poporului, nu vor avea interese vitale materiale, pentru a sări și a-și apăra moșia în contra străinilor năvălitori. Domnilor, 2000 de boieri nu fac o nație.”


Everestul văzut din dronă, sau despre ”democratizarea medicinei”

Foarte puțini oameni au voința, rezistența și priceperea să urce pe Everest. Toți au curiozitatea și dorința să-l vadă de aproape. Dronele au rezolvat problema pentru toată lumea. Poți să-l vezi din vârful patului pe internet sau pe canalele de televiziune dedicate naturii. Cam la fel este și cu medicina. Puțini oameni au inteligența, voința și rezistența să studieze și să practice medicina. Toți au însă dorința și curiozitatea să știe cum lucrează medicii. Și în aceste caz televiziunea și internetul au rezolvat problema cu ajutorul endoscoapelor , microscoapelor și a minicamerelor digitale. Iluzia accesibilității fiind creată, nu a mai fost nevoie decât de un pas pentru a dori și controlul asupra actului medical. Această dorință este legitimă în măsura în care oamenii doresc să-și păstreze controlul asupra propriului corp, dar este nepractică când vine vorba de controlul fiecărui gest al medicului. De unde a apărut această iluzie? Desigur suntem o societate democratică și poporul are voie să controleze orice aspect al vieții sociale. Un cetățean cu studii medii, chiar dacă nu înțelege fizica nucleară, poate înțelege că energia nucleară e mai ieftină și mult mai puțin poluantă decât gazul natural. În plus nici nu mai depinzi de hachițele furnizorului. Pentru partea tehnică cetățeanul are încredere în ingineri. Până de curând acest lucru era valabil și în medicină. Bolnavul dorea să se însănătoșească, iar pentru diagnostic și tratament se încredința medicului. În ultimul timp cetățenii nu se mai mulțumesc doar cu rezultatul intervenției medicale ci doresc să controleze și procesul. Cauzele sunt adânci și complicate dar faptele sunt evidente. Un fapt important care a dus la această modă este proliferarea protocoalelor medicale. Acestea au fost scrise de medici din dorința de a oferi șanse cât de cât egale tuturor pacienților. După cum știm, nu ne naștem toți cu aceleași calități biologice și nu beneficiem de aceleași resurse sociale. Rolul protocolului este de a asigura condiții uniforme de îngrijire și celor mai puțin favorizați. Managerii au încurajat această tendință în speranța reducerii costurilor cu îngrijirea medicală. Politicienii, cel puțin în România, au hotărât să le legifereze și să le publice în Monitorul Oficial. De aici începe haosul. Oricine poate citi și crede că poate înțelege ce scrie în Monitorul Oficial. Inspectorii diverselor instituții ale statului, procurorii, avocații și pacienții au primit un nou teren de vânătoare. Nu mai este suficient să vindeci sau să ușurezi suferința pacientului, trebuie să o faci fără să-i aduci vreun prejudiciu, fără să-l expui vreunui risc și fără vreun efort din partea lui. Altfel medicul este bun de plată. Deci medicul trebuie să respecte ad literam protocolul, chiar dacă știe că este inadecvat pacientului pe care îl tratează. Acesta este prețul neîncrederii în medic. Lanțul de încredere s-a rupt! Societatea umană există și funcționează datorită lanțurilor de încredere care leagă toate componentele unele de altele. De exemplu eu am avut încredere în profesorii mei de la medicină, care au avut încredere în cercetătorii care au făcut studiile, care au avut încredere în producătorii tehnologiei pe care au folosit-o, care au avut încredere în furnizorii materialelor, și așa mai departe. Lanțul de încredere mi-a permis să mă concentrez pe ce am eu de făcut fără să pierd timpul controlând studiile, echipamentele și materialele. La fiecare etapă au fost oameni care au făcut-o pentru ca eu să mă pot ocupa de îngrijirea bolnavilor. În cazul eșecului campaniei de vaccinare anti-Covid, nu informația a lipsit ci încrederea în sistemul medical. Un om cu pregătire medie nu-și cumpără mașina după cum îi spune frizerul, ci după cum îi spune mecanicul auto. Deci acest om știe să-și aleagă informațiile și nu este chiar așa de dezarmat în fața valului de fake news. Probabil respingerea vaccinării ține de o atitudine mai profundă, iar fake news nu a făcut decât să evidențieze neîncrederea. Pot să înțeleg că unii oameni nu au beneficiat de un lanț de încredere complet. Fie i-au dezamăgit părinții, fie i-a înșelat partenerul, fie i-a furat banca, fie i-au umilit autoritățile, fie i-au mințit politicienii. De aceea vindecarea nu poate veni peste noapte și nu în primul rând de la profesiunea medicală. Dar noi ca medici putem da un exemplu demn de urmat.

Pacientul modern știe intuitiv că medicul are o loialitate împărțită. În primul rând este loial pacientului, dar este dator și față de cel  care-l plătește, stat sau firmă de asigurări. Eu ca practician trebuie să-l conving pe pacient de la bun început că această loialitate împărțită nu-mi afectează judecata clinică și că nu urmăresc să fac economii statului sau asiguratorului. Dacă lucrez complet privat trebuie să-l asigur pe pacient că nu vreau să-i vând vreun medicament sau vreo procedură îndoielnică sau foarte scumpă. De exemplu ar fi util pentru recâștigarea încrederii ca medicul să recomande pacientului ce consideră că este necesar, iar pacientul să afle de la asigurator ce medicamente sau explorări sunt acoperite de asigurare. Acum, în sistemul public, medicul este cel care trebuie să verifice aceste lucruri și să aleagă în locul pacientului, ceea ce poate da naștere la suspiciuni. În privat pacientul alege dar nu înțelege întotdeauna necesitatea procedurilor scumpe. De aceea medicul trebuie să vorbească cu pacientul. Problema e că nu toți medicii au darul vorbirii, mai ales de când toate examenele la medicină sunt scrise. Mulți medici sunt obosiți, prea ocupați sau pur și simplu nu au vești bune pentru pacient. Pare inutil să le reamintești medicilor că rolul lor principal este să îngrijească bolnavi, iar vorbitul este partea cea mai importantă a îngrijirilor. Cursurile, studenții, conferințele, consiliile de administrație, juriile sunt cu toate secundare și nu au niciun rost dacă uiți de pacient.

Cum vorbești cu pacientul? În niciun caz de la înălțimea catedrei sau a piedestalului. Medicul nu este o statuie care rostește sentințe și oracole. Medicul este o călăuză care a mai parcurs acest drum și cu alți pacienți pe care i-a adus la liman. Poate că nu a reușit de fiecare dată, dar a încercat cu onestitate. Uneori l-au lăsat puterile pe pacient, alteori s-a răzgândit și a căutat altă călăuză, alteori nu au mai fost mijloace disponibile.  De cele mai multe ori însă eșecul se datorează faptului că cei doi nu au reușit să facă o echipă. Și cum poți să faci o echipă în absența încrederii? Și cum poți să trezești încredere fără să explici? Medicul trebuie să găsească ”metafora explicativă”, adică acea explicație sugestivă și scurtă care să lumineze pacientul. Social media ne-a obișnuit cu mesajele de un minut. Oricât ar părea de exagerat, de multe ori ni se cere să explicăm în trei fraze ceea ce am învățat la facultate în trei luni. Ca medici ne aflăm cu toții, zi de zi, în situația rabinului din poveste: 

Un tânăr, cam firav la trup și la minte, i-a spus rabinului că vrea să învețe Tora stând într-un picior. Rabinul l-a privit, i s-a făcut milă de el și i-a dat soluția. Toată învățătura Torei se rezumă la ”ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Restul sunt comentarii!

Dr. Oană Sever-Cristian


Bugetul sănătății și prejudecățile miniștrilor de finanțe

În cei douăzeci și cinci de ani cât am orbitat în jurul  nucleului decizional al diverselor guverne ale României, m-a frapat numărul nepermis de mare de decizii politice luate pe baza unor prejudecăți. Cea mai înrădăcinată și persistentă, indiferent de partidul aflat la guvernare, este că ministrul de finanțe are ultimul cuvânt. În cele ce urmează aș dori să demontez această prejudecată în domeniul sănătății.

  1. Ministrul de finanțe nu face reforme și nu câștigă războaie.  În 1982, primul ministru conservator al Regatului Unit, Margaret Thatcher se confrunta cu criza din insulelel Falkland. Junta militară din Argentina, absolut neprovocată a declarat război și a ocupat insulele. Conform tradiției, MT a alcătuit un Cabinet de război (un nucleu restrâns de miniștri) care să coordoneze efortul de război. În acel moment fostul prim ministru laburist și fost ofițer în timpul celui de al doilea război mondial, Harold Wilson i-a făcut o vizită privată  și i-a cerut în mod expres să nu includă ministrul de finanțe în cabinetul de război. Prin natura meseriei sale ministrul de finanțe nu va face decât să îngreuneze efortul de război. ”Câștigă războiul și pe urmă cheamă ministrul de finanțe să facă socotelile”, i-ar fi spus Wilson. Așa a făcut și a câștigat. În 1983, când a pornit reforma economică și fiscală, nu a cerut părerea ministrului de finanțe ci a unui filozof Friedrich Hayek. Au urmat privatizări și dereglementări ale unor legi fiscale greoaie și obstructive. După zece ani de guvernare creșterea economică a fost de 23, 3%, cheltuielile guvernului au crescut cu numai 12,9%, cheltuielile cu sănătatea (NHS) au crescut cu 31,8%, iar cele cu securitatea socială tot cu 31,8%.
  2. Creșterea proporției cheltuielilor cu sănătatea din buget nu se datorează personalului medical (legea lui Baumol a bolii costurilor). Pe scurt aceasta spune că boala costurilor afectează acele servicii pentru care numărul de ore de muncă prestate de lucrător face parte din definiția serviciului oferit. De exemplu un tuns durează în medie 30 de minute, nu poate fi relocat în China și nici prestat online. O operație de protezare a șoldului durează în medie 2 ore de la intrarea pacientului în sala de operație până la ieșire. O naștere durează tot atât cît dura și pe vremea lui Galenus. Concertul nr. 21 pentru pian de Mozart durează tot atât cât a durat când autorul l-a cântat în fața împăratului Joseph al II-lea, iar orchestra numără tot atâția membri. În schimb un telefon mobil bun costa în anul 2000 cât abonamentul pe durata unei stagiuni la filarmonica George Enescu. Astăzi, un telefon mobil mult mai performant costă cât două-trei bilete la concertul aceleiași filarmonici. Așadar a crescut exorbitant costul biletelor la filarmonică? Nu, nicidecum, ci datorită progresului tehnologic a scăzut dramatic costul telefoanelor mobile. Concertele simfonice au devenit relativmai scumpe în bugetul unei familii comparativ cu telefoanele mobile. Această creștere relativă a costurilor este și cauza principală a creșterii proporției cheltuielilor cu sănătatea din bugetul național. Costurile cu noile tehnologii și medicamente, creșterea nevoii de servicii medicale pentru o populație îmbătrânită, și eventualele pierderi au o contribuție secundară la creșterea costurilor din sănătate. Economiști isteți vor face imediat referire la nevoia creșterii productivității în sănătate pentru a scădea cheltuielile. Voi lua un exemplu din educație. Dacă un profesor dintr-o școală predă la o clasă de 20 de elevi are o productivitate  de două ori mai mică decât un alt profesor care predă în altă școală la o clasă de 40 de elevi. Deci iată soluția economică! Nu vă mai întreb ce școală veți alege pentru copilul dvs. Același lucru se întâmplă și în medicină. Succesul sistemului privat se datorește faptului că timpul alocat pacientului este mai lung, iar medicul nu este întrerupt de sarcini administrativ/secretariale. Cum poți să scurtezi timpul la o naștere sau la o proteză de șold ca să fii mai productiv? Ce economii poți să faci la testări, vaccinuri și terapie intensivă în timpul pandemiei. Ce citostatice poți să refuzi unui pacient cu cancer, ca să fii productiv ca medic.

Pe baza legii lui Baumol s-au făcut predicții care au fost confirmate de creșterea costurilor relative în sănătate și educație. Între 1978 și 2012 prețurile au crescut în SUA cu 110%, iar salariile cu 150%. În aceeași perioadă creșterea cheltuielilor în sănătate a fost de 250%, iar creșterea costurilor studiilor universitare a fost de 440%. Toată lume a dat vina pe sistemul privat din spitalele și universitățile americane. Surpriza a fost că și în Regatul Unit, unde sănătatea este finanțată de la buget în mod socialist, creșterile au fost cam de același ordin de mărime.

Nu trebuie să fii un geniu politic ca să înțelegi de ce politicienii și funcționarii din zona finanțelor și economiei nu vor pomeni nimic de legea lui Baumol. Pot să le înțeleg anxietatea cum că într-un viitor ceva mai îndepărtat nu ne vom mai permite costurile cu sănătatea și educația. Vreau să-i liniștesc și să le amintesc că e vorba de costuri relative, pentru că datorită progresului tehnologic energia, bunurile casnice și mâncarea vor deveni mult mai ieftine, tot relativ. Dar ca să avem progres tehnologic trebuie să fim educați și sănătoși și să investim în cercetare. În plus PNRR pe sănătate este un bun prilej ca să acoperim costurile cu infrastructura și tehnologia din medicină. Dar pentru asta trebuie ca politicieni luminați să facă proiecte de reformă în sănătate și să le implementeze. Sănătatea este mult prea importantă ca să fie lăsată doar pe mâna economiștilor.

Dr. Oană Sever-Cristian


Despre mortalitatea în exces

Despre mortalitatea în exces

După aproape doi ani de la debutul epidemiei încep să apară primele date concludente privind mortalitatea în exces, adică numărul în plus de decese produse în timpul epidemiei. Era de așteptat să fie decese în plus, dar a fost o surpriză să constatăm că nu toate decesele în exces au fost produse de infecția cu SARS-CoV2. Se pare că cel puțin o treime din decesele în plus se datorează faptului că boli cronice decompensate, acutizări și urgențe nu au avut acces adecvat la îngrijiri medicale. Transformarea multor secții de spital în suport Covid și blocarea secțiilor de ATI cu bolnavi acuți infectați de virus au fost cauza principală. În acest context mă întreb,  dacă medicii de familie ar fi preluat mai intens monitorizarea și îngrijirea ambulatorie a bolnavilor cronici din evidența lor poate că dezastrul nu ar fi fost așa de mare. Implicarea MF în campania de testare și vaccinare e utilă dar nu e esențială. Entuziasmul unor medici de familie de a participa e de înțeles, dar ca profesioniști adevărați ar fi trebuit să se gândească ce costuri implică, adică câți bolnavi cronici ar fi putut îngriji mai bine în timpul dedicat campaniei de vaccinare. Testarea și ancheta epidemiologică necesită personal cu nivel de pregătire liceal, iar vaccinarea și monitorizarea telefonică necesită personal medical cu pregătire medie. Deci de ce să folosești o resursă rară și prețioasă, adică medicii, ca să facă o muncă  mult sub calificarea lor și mai ales când ai nevoie de ei în altă parte. Statul și politicienii incompetenți și inconștienți vor face întotdeauna asta, vor acoperi găurile cu ce au la îndemână, adică resurse de bani, materiale și personal luate din alte sectoare vitale. Cam cum era pe vremea comunismului când studenții și militarii culegeau recolta. Se pare că atitudinea fundamentală a administrației românești nu s-a schimbat esențial. În cei doi ani de epidemie medicii de familie puteau fi încurajați să-și diversifice explorările și investigațiile din cabinet (point of care) și să inițieze tratamente mai complexe unde e cazul. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea, dar în plus unele voci aruncă vina eșecului campaniei de vaccinare pe umerii medicilor de familie. Nimeni nu-și mai aduce aminte când politicienii au declarat în luna iunie că am învins epidemia. Pur și simplu ne-am învins singuri prin incompetență și inconștiență!


Vom avea epidemie de gripă?

Zilele trecute am primit pe una din rețelele profesionale la care sunt abonat un podcast și o avertizare pe tema ”twindemic”. Lăsând la o parte barbarismul lingvistic este vorba, nici mai mult, nici mai puțin decît de o epidemie îngemănată de SARS-Cov2 și gripă. Asta ne mai lipsea! În loc să intrăm în panică, să încercăm să ne menținem mintea limpede și să o folosim.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, medicul Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, făcea observația că nu a văzut  pacient care să aibă în același timp și rujeolă și variolă. Observație empirică și de bun simț, având în vedere că bunicul lui Darwin și nimeni altcineva nu știa pe atunci că ambele boli infecțioase sunt provocate de virusuri. Problema a continuat să-i preocupe pe medicii practicieni, dar abia în 1937 s-au făcut primele studii experimentale care au dovedit că maimuțele infectate cu virusul febrei Rift Valley erau protejate contra infecției cu virusul febrei galbene. De asemenea celule crescute în culturi dacă erau infectate concomitent cu două virusuri diferite, doar unul reușea să se multiplice abundent. Deci cum anume prezența unui virus protejează de infecția cu alt virus? Întrebarea a frământat mintea multor cercetători, iar rezultatul a fost descoperirea interferonilor. Interferonii sunt produși de multe tipuri de celule, dar în principal de limfocitele T. Ei fac parte din sistemul imunitar înnăscut și deci asigură o apărare nespecifică împotriva virusurilor. Ei contribuie la lizarea celulelor infectate și astfel împiedică multiplicarea virusului. Deci un pacient infectat cu un virus este ca un burete îmbibat cu interferon, fapt ce împiedică acțiunea oricărui alt virus.

Judecând epidemiologic, dacă avem o populație majoritar susceptibilă (compartimentul S) la un virus care circulă deja în acea populație, vom avea și un mare număr de infectați (compartimentul I). Toți infectații au titruri mari de interferon și devin inaccesibili oricărui alt virus. Deci atâta timp cât numărul celor seropozitivi  (prin vaccinare, boală aparentă sau inaparentă clinic) este mic iar numărul infectaților este mare, virusul respectiv domină ”piața”. Cât timp persistă un nivel protectiv de interferon la un pacient? Nu știm acest lucru, dar putem presupune că cel puțin cât durează boala, iar la unii cât timp sunt încă purtători de SARS-Cov2 testați prin PCR. Pe măsură ce numărul infectaților scade, iar numărul celor vindecați sau vaccinați crește la peste jumătate din populație, ne așteptăm ca epidemia să intre în declin. Putem deci presupune că în medie la 14 zile după ce epidemia actuală se stinge, ne putem aștepta ca un alt virus (Gripal, Coxsackie, Sincițial respirator, etc.) să înceapă să se răspândească până la proporții epidemice. Desigur cazuri sporadice de infecție cu alte virusuri vor apărea cu mult înainte de stingerea epidemiei actuale, dar nu putem anticipa care virus anume va duce la o nouă epidemie. Deci da, putem avea epidemie de gripă la pacienți, dar nu concomitent ci succesiv celei de SARS-Cov2.

Dr. Sever-Cristian Oană


Caii domnului Tegmark,

sau despre inteligența artificială în medicină

În cartea sa Life 3.0, Max Tegmark își imaginează conversația a doi cai care dezbat apariția motorului cu combustie internă în jurul anului 1900. Cel mai optimist prezice că ”vor apărea noi oportunități și noi joburi pentru cai…În definitiv asta s-a mai întâmplat odată cu inventarea roții și ulterior a plugului.”  În realitate majoritatea cailor au ajuns carne la conservă pentru câini și pisici. Dezbaterea este veche deoarece evoluția tehnologiei are efecte benefice dar și consecințe nefericite. Ca să ilustrez mai bine evoluția să luăm exemplul pictorilor murali pe măsură ce tehnologia progresează. Obiectul analizat va fi pensula de vopsit.

Dacă pensula are doar un singur fir de păr (sub un milimetru lățime) e nevoie de mii de persoane-ani ca să vopsească o casă. Deci nimeni nu va angaja pictori murali și nicio casă nu va fi vopsită.

Dacă pensula are o sută de fire (câțiva milimetri lățime), vor fi vopsiți câțiva pereți din palatul unui rege, de câțiva pictori murali. Dacă pensula ajunge la un centimetru lățime, nobilimea îl va imita pe rege.

Dacă pensula are o lățime de zece centimetri, pictura murală devine accesibilă și majoritatea caselor vor fi pictate în interior și în exterior. Cererea de pictori murali va fi foarte mare, de ordinul miilor, iar ei se vor organiza într-o breaslă ca să-și apere standardele de calitate și privilegiile.

Odată cu apriția vopselei sub formă de spray și a rolelor, adică echivalentul unei pensule de un metru lățime, prețul scade considerabil, cererea de vopsitori începe să stagneze și numărul lor scade.

Când o singură persoană coordonează cu ajutorul inteligenței artificiale o sută de roboți vopsitori, productivitatea devine egală cu a unei pensule lată de o sută de metri, iar caslele vor putea fi vopsite în două, trei ore. Vopsitorii vor ajunge șomeri!

Deci efectele progresului tehnologic sunt ambivalente. La început, prin creșterea productivității, tehnologia crește nevoia de forță de muncă prin reducerea prețului manoperei și creșterea cererii. Apoi, prin continuarea progeresului tehnologic, va fi nevoie de tot mai puțini oameni.

Va avea aplicarea inteligenței artificiale în medicină efecte similare? Vor fi medicii în situația cailor domnului Tegmark?

Vă propun să vedem câteva cazuri în care inteligența artificială este de dorit pentru că deciziile medicilor au o variabilitate inacceptabilă.

În diagnosticul radiologic al tuberculozei variabilitatea este cunoscută de aproape un secol. În ciuda creșterii acurateții imaginilor radiologice, concordanța între medici este moderată sau în cel mai bun caz acceptabilă. Concordanța este mai redusă între medici din țări diferite. (Jean-Pierre Zellweger et al. – Intra-observer and Overall Agreement in the Radiological Assessement of Tuberculosis, International Journal of Tuberculosis and Lung Diseases 10, 2006).

Interpretarea angiografiilor este la fel de nesigură, fap ce poate duce la intervenții nejustificate. În 31% din cazuri cardiologii nu au căzut de acord dacă un vas major este stenozat în proporție mai mare de 70%. (Timothy A. De Rouen et al. – Variability in the Analysis of Coronary Arteriograms, Circulation 55, 1977).

Filmări video digitale făcute în cursul a trei laparoscopii făcute la pacinete, dintre care două aveau endometrioză de diverse grade, au fost arătate la 108 ginecologi. Acestora li s-a cerut să estimeze numărul și localizarea leziunilor endometriozice. Corelația între medici a fost extrem de slabă atât în privința numărului cât și al localizării. (Olaf Buchweltz et al. – Interobserver Variability in the Diagnosis of Minimal and Mild Endometriosis, European Journal of Obsterics and Gynecology and Reproductive Biology 122, 2005).

Un studiu făcut la un centru oncologic a arătat că doar în 64% din cazuri doctorii au diagnosticat melanomul, adică într-o treime din cazuri nu l-au văzut. Un alt studiu a arătat că dermatologii nu au identificat melanomul în biopsia de piele în 36% din cazuri. Imaginați-vă consecințele! (Alfred W. Kopf et al. – Diagnostic Accuracy in Malignant Melanoma, Archives of Dermatology 111, 1975).

Evaluarea mamografiilor a avut rezultate la fel de controversate. Rezultatele fals negative (nu au văzut tumora prezentă) au variat între 0 și 50%. Rezultatele fals pozitive (au văzut tumora acolo unde nu exista) au variat între 1 și 64%. (Craig A. Beam et al. – Variability in the Interpretation of Screening Mammograms by US Radiologists, Archives of Internal Medicina 156, 1996).

Înainte de a continua aș vrea să precizez că toate aceste studii și foarte multe altele au fost inițiate, proiectate și executate de medici și publicate în reviste medicale prestigioase. Deci noi ca medici știm că avem o problemă. S-au încercat mai multe soluții pentru rezolvarea ei. Prima este creșterea competenței medicilor prin cursuri și instruiri frecvente. A doua este solicitarea unei a doua sau a treia opinii medicale, mai ales de la oameni recunoscuți pentru expertiza lor. A treia este elaborarea unor ghiduri care să diminueze variabilitatea interpretării și deci potențialul de eroare. Această soluție este cea mai populară acum, dar ascunde un pericol potențial. Ghidurile au fost transformate în algoritmi și rulate pe programe de ”deep learning” care devin din ce în ce mai performante pe măsură ce analizează mai multe cazuri. Multe astfel de programe, disponibile comercial, bat majoritatea imagiștilor sau anatomopatologilor. Algoritmii de diagnostic au devenit disponibili gratuit inclusiv pe telefoanele mobile. Pe cât sunt de benefici, pe atât pot fi de periculoși pentru practicienii unor specialități. Probabil că vor provoca un declin al procesului de diagnostic și al judecății clinice efectuate de medici. În plus aceste programe ridică o problemă de responsabilitate: dacă programul dă greș, cine răspunde pentru eroare și consecințele acesteia?

O altă problemă este că ne-am format în paradigma ”medicul știe mai bine”. Acum, datorită internetului, chiar dacă pacientul are mai multe informații, nu înseamnă că știe mai bine. Din păcate nici medicul, dacă nu își exercită judecata clinică aplicată la cazul concret pe care îl îngrijește. Datele vin de peste tot și mai ales de la numeroasele dispozitive portabile pentru  monitorizarea diverșilor parametri biologici. Totuși datele și informațiile brute nu reprezintă cunoaștere, iar medicul va trebui să devină sursa acestei cunoașteri. Relația dintre medic și pacient este cea care va face diferența, pentru că cunoașterea medicală este cea care îți spune ce poți să ignori din noianul de informații disponibile. Totodată cunoașterea permite tolerarea incertitudinii.

Cum vom face să evităm soarta caiilor din povestea domnului Tegmark, depinde numai de noi. Ne putem salva doar dezvoltând o bună relație cu pacienții. Nicio mașină sau program nu poate stabili sau mima o relație omenească profundă.  Am încercat să demonstrez în cartea Relația medic-pacient în practica medicală (Editura All 2021 –  https://www.all.ro/relatia-medic-pacient-in-practica-medicala.html)  că încrederea este cheia de boltă a medicinei clinice. Dar rămân multe întrebări la care nu am un răspuns clar, precum și multe probleme pe care nici nu le bănuiesc. De aceea mi se pare fericită ideea Colegiului  medicilor de a iniția dezbateri cu toți profesioniștii privind modificarea legii profesiei medicale. Dacă această inițiativă lăudabilă va continua, nu poate să nu ia în discuție și rolul inteligenței artificiale în exercitarea profesiei de medic. Viitorul e aici deja și depinde de noi dacă vom fi victime sau supraviețuitori!

Cu speranță de mai bine,

Dr. Oană Sever-Cristian

https://www.all.ro/relatia-medic-pacient-in-practica-medicala.html


Principiul lui Brandolini

Italianul Alberto Brandolini este inginer de software și autorul unui principiu foarte util în lumea noastră post-adevăr: ”Cantitatea de energie necesară pentru a combate un neadevăr este cu un ordin de magnitudine mai mare decăt energia necesară să-l producă.” Un alt italian, bloggerul Uriel Fanelli este și mai explicit: ”un idiot poate creea mai multe prostii decât poți tu spera să combați vreodată.”

Pentru că vaccinarea la noi s-a înpotmolit și din cauza scrupulelor unor conștiințe neliniștite, voi încerca să ilustrez principiul lui Brandolini cu prostia periculoasă că vaccinurile duc la autism.

În anul 1998 Andrew Wakefield și colegii au publicat un studiu în prestigioasa revistă medicală Lancet în care arătau posibilitatea ca un sindrom ce cuprindea autismul și boala inflamatorie intestinală, să fie asociat cu administrarea vaccinului combinat anti rujeolă, oreion și rubeolă (ROR). Publicarea articolului a fost însoțită de numeroase conferințe de presă în care a fost promovat. Precizez de la bun început că nu e nimic greșit să cauți legături între autism și vaccinare. Orice medic practician știe că există agenții naționale și europene unde poate raporta orice efect advers al unui medicament sau vaccin pe care l-a observat. Aceste rapoarte sunt verificate și agregate de specialiști, și dacă se confirmă sunt sunt emise avertizări pentru medici si sunt incluse în prospectul medicamentului. Vâlva mediatică stârnită de articol a făcut să treacă neobservate slăbiciunile științifice și etice ale acestuia.

În primul rând lotul studiat era extrem de mic: doisprezece copii la care a fost descris sindromul la puțin timp după administrarea vaccinului combinat ROR. Nu poți să faci prelucrare statistică pe un lot de 12 subiecți și să tragi niște concluzii valide științific. Apoi  istoricul cazurilor publicate nu se potrivea cu foile de observație clinică ale copiilor și nici cu relatările părinților. Trei dintre cei 12 copii s-a dovedit că nu aveau autism, iar alți 5 aveau probleme de dezvoltare neuromotorii anterioare vaccinării. Totuși lumea medicală s-a alarmat și au fost inițiate imediat studii pentru a verifica existența unui astfel de efect, potențial periculos al vaccinării. La mai puțin de un an, tot Lancet a publicat un nou studiu privind posibila legătură dintre autism și vaccinare. Studiul a cuprins 498 de copii autiști și după analize statistice amănunțite nu s-a găsit nicio legătură. Studiile s-au extins și pe partea de fiziopatologie. Cercetătorii nu au reușit să confirme constatarea studiului inițial cum că virusul rujeolei persistă în intestinul pacienților cu boala Crohn  (Wakefield era gastroenterolog pediatru!). Pe partea de epidemiologie au fost publicate două studii mamut: în 2002, în revista Pediatrics pe jumătate de milion de copii finlandezi și în New England Journal of Medicine pe jumătate de milion de copii danezi. Aceste două țări au probabil cele mai corecte și complete date statistice medicale. Concluzia lor a fost: ”aceste studii aduc o dovadă puternică împotriva ipotezei că vaccinarea ROR provoacă autism.” Dovezi suplimentare au veni din Japonia care din 1993 nu mai administra vaccin combinat ROR ci trei vaccinuri monovalente (pentru fiecare boală în parte). Wakefield susținea că vaccinul combinat este cauza, ori în Japonia ar fi trebuit să scadă autismul. Așa ceva nu s-a întâmplat. Mai recent meta-analize care au combinat date din multiple studii privind 1,3 miloane de copii nu au găsit nicio legătură între vaccinarea ROR și autism. În fața acestor dovezi copleșitoare coautorii și-au retras semnătura de pe studiu , dar Wakefield nu. Lancet a retras oficial studiul. Doctorului Wakefield i s-a retras dreptul de practică în Regatul Unit.

Incompetența autorilor nu poate să explice complet numeroasele probleme ale studiului. Intenția de manipulare și înșelare este vădită ceea ce îl face să fie o fraudă. Jurnalistul de investigație Brian Deer a descoperit că studiul a fost finanțat de o casă de avocatură care dăduse în judecată un producător de vaccinuri. Studiul lui Wakefield urma să fie adus ca probă în instanță împotriva producătorului, iar pentru asta firma de avocatură i-a plătit 400.000 de lire. În plus Wakefield, înainte de publicarea articolului, aplicase pentru două patente: unul privind un test de diagnostic al colitei ulceroas prin identificarea prezenței virusului rujeolei în intestin, iar celălalt pentru producerea unui vaccin anti-rujeolă  ”mai sigur”. Soarta ambelor patente depindea de demonstrarea teoriei că vaccinarea ROR este asociată cu autismul și boala inflamatorie intestinală. Coautorii articolului nu cunoșteau aceste aspecte.

Totuși, indiferent de incompetența sau reaua intenție cu care au fost interpretate datele, indiferent de încălcarea tuturor principiilor eticii medicale și ale cercetării, studiul ar fi putut fi justificat. El nu este însă corect. Nu slăbiciunile studiului lui Wakefield dovedesc că nu există vreo legătură între autism și vaccinare, ci copleșitoarele dovezi științifice aduse de studiile care au urmat.

Cu toate astea mișcarea mondială anti-vaccinare a luat un avânt deosebit. Wakefield a regizat un film documentar în care a inventat o conspirație a Big Pharma condusă de Center for Disease Control (CDC) din SUA, care urmărește să ascundă publicului problemele privind siguranța vaccinurilor.

La douăzeci ani de la publicarea acestui studiu fraudulos, consecințele sunt dezastruoase pentru sănătatea publică. În primele șase luni din 2018 în Uniunea Europeană am avut 41.000 de cazuri de rujeolă, iar România a ocupat un loc fruntaș. Statele Unite eliminaseră practic rujeola în anii 1990, iar acum au epidemii anuale.

De ce crede lumea teorii conspiraționiste delirante și nu studiile științifice solide?

Credința oamenilor depinde de cum e spusă povestea. Autismul e o boală teribilă a cărei cauze și mecanisme nu le cunoaștem. Povestea sună așa: ”Corpul vulnerabil al copilașului meu a fost străpuns de un ac de oțel și i s-a injectat o substanță străină. Copilul a părut normal în următoarle zile sau săptămâni, dar ulteriror a suferit brusc o deteriorare ireversibilă a minții și a comportamentului.” Spusă astfel povestea se adresează fricilor noastre fundamentale privind igiena, contaminarea și siguranța copiilor noștri. În plus ne satisface dorința de a găsi ușor o explicație simplă care identifică automat cauze când observă evenimete în succesiune. Nu în ultimul rând ne oferă și ”soluția” la îndemână: refuzați vaccinarea!

Pentru noi profesioniștii, bătălia cu ”convingerile” este foarte grea. Cu dovezile ne descurcăm. După cum spunea Jonathan Swift:”minciuna zboară în timp ce adevărul vine din urmă șchiopătând.” Din păcate zborul minciunii este facilitat de social media care oferă tuturor posibilitatea de a exprima păreri nesolicitate și nedocumentate. Papa Francisc, care a fost obiectul și victima a numeroase fake-news, a spus: ”Cred că media ar trebui să fie clară și transparentă și să nu cadă pradă bolii numite coprofilie, adică să se ocupe numai de scandaluri și lucruri murdare, chiar dacă sunt reale. Atâta timp cât oamenii au predispoziția naturală pentru boala numită coprofagie  se pot produce multe nenorociri.”

În concluzie, Brandolini, Fanelli, Swift și Papa Francisc ne spun același lucru:

  1. Minciuna îți cere mai puțin efort s-o inventezi decât s-o combați,
  2. Minciuna are nevoie de mai puțină inteligență s-o inventezi decât s-o combați,
  3. Minciuna se răspândește mai repede decât adevărul care o combate.

De aceea efortul de combatere a minciunii și promovare a adevărului trebuie săfie colectiv și permanent.

Dr. Oană Sever-Cristian