Monthly Archives: decembrie 2012

Umbrele trecutului

„Trecutul este cheia viitorului nostru” L. Leakey
Doctorul ridică radiografia în dreptul ferestrei. O priveşte concentrat, sau poate îngrijorat. Umbrele de pe radiografie nu par deloc bune. Sunt aceleaşi umbre vechi care i-au apărut după armată, de a trebuit să stea un an în sanatoriu, sau sunt unele noi? Dar de ce apar doar la el, căci şi prietenii lui au făcut armata şi au fumat şi nu le-au apărut umbre pe plamâni? În fine, doctorul lasă radiografia din mână: „sunt doar sechelele de TBC, mai veniţi la anul pentru un control şi până atunci renunţaţi la fumat”.
Mycobacterium tuberculosis infectează o treime din populaţia globului şi este considerată cea mai frecventă boală infecţioasă a omenirii. Se estimează că anual apar în lume cel puţin 8 milioane de cazuri noi şi se produc 3 milioane de decese. Tuberculoza era endemică la animale cu mult înainte de a afecta omul. În paleolitic organismul infectant era cel mai probabil era M. bovis. Odată cu apariţia agriculturii şi domesticirea animalelor oamenii au petrecut din ce în ce mai mult timp în contact strâns cu animalele. În zonele temperate şi reci locuinţele erau construite astfel încât oamenii să doarmă deasupra grajdului ca să beneficieze în cursul nopţii de căldura emanată de animale. Nici nu se putea un aranjament mai bun ca să te expui infecţiei TBC. S-a demonstrat experimental că sunt suficienţi 10 bacili TBC ca să infecteze un organism susceptibil, iar la un acces de tuse, bolnavul cu tuberculoză activă aruncă în mediu minim 3000 de bacili. La început tuberculoza la om a fost un eveniment rar. Comunităţile umane erau mici, izolate şi călătoreau puţin. Nici în antichitate tuberculoza nu a reprezentat o problemă, pentru că nu este aproape de loc menţionată în scrieri. Abia când aşezările umane au depăşit 25.000 de indivizi s-au dezvoltat condiţii de mediu care au influenţat mult echilibrul dintre om şi bacilul tuberculozei. Majoritatea paraziţilor/bacteriilor/viruşilor trăiesc mult mai puţin decât gazda, ceea ce conferă parazitului avantajul de se adapta mediului prin mutaţii genetice succesive. Când durata de viaţă a gazdei este mult mai mare, ca în cazul omului şi al bacilului TBC, gazda nu se poate adapta la fel de repede ca parazitul. Totuşi, atunci când un parazit elimină progresiv membrii susceptibili ai speciei-gazdă, înainte ca individul să-şi transmită genele unor urmaşi, rezultatul va fi o creştere lentă, dar constantă, a proporţiei indivizilor rezistenţi la acel parazit. Astfel avantajul parazitului diminuează treptat în cursul generaţiilor, infecţia devenind mai puţin devastatoare. Nicio boală infecţioasă nu a ucis vreodată toată populaţia gazdă, pentru că în acest caz ar dispărea şi ea. Desigur există o mulţime de factori care contribuie la decesul individual, cum ar fi starea de nutriţie, supraaglomerarea, dar şi factorii genetici contribuie substanţial la mortalitatea selectivă datorată infecţiei. Această formă de selecţie naturală favorizează retenţia genelor protectoare în rândul supravieţuitorilor, atâta vreme cât parazitul îşi menţine presiunea asupra populaţiei-gazdă. De exemplu prezenţa malariei în Africa ecuatorială a dus la selecţionarea formei heterozigote de hemoglobină S, deoarece aceasta este rezistentă la creşterea plasmodiilor în interiorul hematiei. Preţul este anemia falciformă a gazdei. Frecvenţa mare a infecţiilor cu Haemophilus influenzae la eschimoşi a selecţionat o populaţie cu o frecvenţă mare a hiperplaziei suprarenale congenitale, deoarece suprarenala asigură o protecţie semnificativă în această infecţie. La începutul epidemiei TBC, bacilul tuberculozei a exercita o puternică presiune de selecţie asupra omenirii. Totuşi, microorganismul a pătruns în perioade diferite în diversele populaţii de pe glob. Pe măsură ce bacilul TBC (probabil un mutant al M. bovis) a început să paraziteze omul în Europa şi Orientul Mijlociu în urmă cu aproape 500 de ani, a produs din ce în ce mai multe infecţii, boala devenind o epidemie cu puternică presiune de selecţie. Odată cu moartea indivizilor susceptibili, o proporţie din ce în ce mai mare a populaţiei a căpătat rezistenţă la infecţia TBC. Treptat în aceste zone boala a devenit o boală pulmonară cronică endemică. Acest tip de rezistenţă la nivel de populaţie nu trebuie confundat cu rezistenţa pe care o dobândeşte individul anterior infectat/vaccinat, faţă de infecţiile ulterioare cu M. tuberculosis.
Spondilita tuberculoasă a existat în Egiptul faraonic încă din 3.700 î.Ch., probabil cauzată de M. bovis. Deoarece omul nu este gazda sa naturală, M. bovis este mai puţin virulent pentru om decât pentru animale precum bovinele şi iepurii. Când totuşi M. bovis a invadat şi omul, avantajul genetic al timpului de generaţie mult mai scurt a permis selectarea unor tulpini ce prezentau o importantă mutaţie faţă de tulpina-mamă. Această mutaţie a reprezentat un avantaj major pentru bacilul tuberculozei faţă de noua sa gazdă deoarece l-a făcut mai virulent.
Astfel, tuberculoza recunoscută de secole ca o boală relativ rară şi sporadică a omului, a devenit o boală epidemică pe la începutul Revoluţiei industriale (sec. XVII-XVIII). Epidemia s-a răspândit lent pe tot globul, prin explorare şi colonizare. A avut un vârf la începutul secolului al XIX-lea în Europa de vest şi SUA, şi aproximativ un secol mai târziu în Europa de est şi România. În general o epidemie de tuberculoză atinge vârful mortalităţii într-o anumită populaţie după 50-75 de ani de la declanşare, iar vârful morbidităţii după 100-125 de ani. Urmează apoi un declin constant, dar mult mai lent, pe măsura reproducerii supravieţuitorilor mai rezistenţi. În acest fel creşte proporţia indivizilor rezistenţi natural în populaţia respectivă. Rata declinului natural al incidenţei este în general de 1-2% pe an. După aproximativ 300 de ani, în medie 10 generaţii, epidemia îşi încheie evoluţia, deşi incidenţa nu scade la zero, adică boala nu dispare cu totul.
Astfel o morbiditate şi mortalitate TBC înaltă, într-o populaţie dată, indică momentul în timp în care epidemia a început în acea populaţie, şi felul în care populaţia a evoluat pe curba epidemică. O morbiditate TBC scăzută apare în populaţiile care se află de mult pe versantul descendent al curbei. De aceea în unele ţări din Europa de vest nu se mai aplică vaccinarea anti-tuberculoză. România, care deşi se află pe versantul descendent al curbei morbidităţii, a depăşit vârful doar în urmă cu 2 generaţii trebuie încă să-şi mai vaccineze copii împotriva tuberculozei.
Un ajutor în determinarea stadiului epidemiei într-o anumită regiune este vârsta medie a populaţiei afectate. La început epidemia loveşte mai ales copii şi adulţii tineri. Pe măsură ce epidemia se maturizează , grupa de vârstă cu risc maxim creşte treptat. Înaintea epidemiei de HIV-SIDA, în majoritatea ţărilor vestice tuberculoza era mai ales o boală a vârstnicilor, ceea ce arată că noile infecţii erau mai puţin frecvente, iar majoritatea cazurilor clinice noi erau prin recrudescenţa unor infecţii vechi. Epidemia SIDA a modificat acest aspect în multe ţări şi dacă mai adăugăm şi apariţia tuberculozei rezistente la medicamente, este probabil că ne vom confrunta în scurt timp cu noi valuri de morbiditate şi mortalitate. Umbrele trecutului ne urmăresc încă!
Dr. Sever-Cristian Oană


Motivația liderilor

Încheiam precedenta postare cu îndemnul ca înainte de a vota să analizăm motivaţia liderilor politici: „ce-i mâna pe ei în luptă?” Generozitatea, devotamentul, ambiția, lăcomia? Rămân consecvent şi susţin că plictiseala este principala motivaţie a acţiunilor multor lideri politici. De ce? Pentru că oamenii reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii, iar controlarea activităţii oamenilor constituie un ţel prin care se reduce considerabil plictiseala. Faptele şi vorbele oamenilor constituie grăunţele care se macină în mintea politicienilor. Parţial puteţi vedea acest proces în dialogurile pe teme politice de la televiziuni. Am putea să ne aşteptăm ca, după cucerirea puterii politice, apetitul pentru risc şi confruntare să scadă, asta dacă avem de-a face cu oameni obişnuiţi. Vai, nu! Pentru majoritatea politicienilor împlinirea ambiţiilor nu reprezintă decât un nou stimulent în căutarea excitaţiei. Apetitul lor pentru aventură este insaţiabil şi acesta este argumentul meu esenţia cum că motivaţia lor principală este plictiseala.
Tradiţional, plictiseala se combate prin trei metode: aventurile amoroase, jocurile de noroc şi conflictul. Nu o să vă mai plictisesc cu primele două, deoarece tabloidele sunt pline cu astfel de relatări. Mă voi limta doar la conflicte deoarece acestea, când sunt practicate de oamenii politici, ne afectează pe toţi. Din fericire nu mai trăim pe vremea lui Ludovic al XIV-lea care a declanşat mai multe războaie din plictiseală. Astăzi, în lumea civilizată, războaiele clasice au fost înlocuite cu bătăliile politice. Politicienii, jucători prin excelenţă, posedă un optimism incurabil privind propria invincibilitate. Ei îşi asumă riscuri pe baza unor convingeri iraţionale, cum că ghinionul este urmat de noroc, sau că până la urmă ei sunt cei care vor învinge. Înclinaţia lor spre optimism este întărită de auto-înşelare: dacă înving este meritul lor, dacă pierd e doar ghinion (sau sistemul e de vină!). Fervoarea conflictelor politice este publică, dar pierderile – declin economic, sărăcie, boală, violenţă, – sunt private, adică ale fiecăruia dintre noi şi nu ale lor personal. Aţi putea obiecta că agresivitatea, şi nu plictiseala, îi face pe liderii politici belicoşi. Argumentul meu este că plictiseala precede aproape întotdeauna agresivitatea. Ce face un puşti plictisit care a prins o gâză? Îi smulge încet aripile şi picioruşele. Să nu-mi spuneţi că asta e curiozitate şi cercetare a naturii. Atunci înseamnă că din spirit ştiinţific împăraţii romani urmăreau sfâşierea creştinilor în arene, iar locuitorii evului mediu se îmbulzeau la execuţiile publice. De altfel limba, în calitate de martor obiectiv, ne trădează. Cea mai folosită expresie agresivă, inclusiv în luptele politice, este „te fac bucăţi!” (vedeţi copilul cu gâza?). Deci înclinaţia spre plictiseală este o constantă a minţii omeneşti. De aceea unii cercetători au elaborat teoria homeostaziei riscului. Adică, orice măsură ai lua să reduci riscul, va apărea o contra-măsură care să-l aducă la loc ca să nu crească plictiseala. Avem frâne mai bune la maşini, nu-i nimic creştem viteza. O trăsătură atât de înrădăcinată în mintea noastră ţine probabil de structrurile de personalitate. Există o corelaţie semnificativă între susceptibilitatea la plictiseală şi tipul extravertit. Comportamentul conflictual este mai frecvent la cei ambiţioşi, impulsivi, intoleranţi la frustrare, stăpâniţi de sentimentul urgenţei, după cum au demonstra Zuckerman sau Furnham. (Aici vă rog să faceţi o pauză şi să vă gândiţi câţi şi care dintre politicienii români au aceste caracteristici!)
Desigur aţi putea crede că aceşti oameni se plictisesc pentru că au creiere hiperactive şi nu au suficiente preocupări cu care să le ţină ocupate. Iarăşi trebuie să vă dezamăgesc! Eysenck a demonstrat că extravertiţii sunt mai slabi la învâţat sarcini noi şi la memorizare decât cei mai puţin extravertiţi. Dorinţa permanentă de acţiune duce la inadecvare, atunci când nu duce direct la catastrofă. În medicină avem o zicală care spune:”orice chirurg ştie cum să opereze, chirurgul bun ştie când să opereze, iar chirurgul foarte bun ştie când să nu opereze”. Deocamdată politicienii români „operează” febril din plictiseală!
Dr. Sever-Cristian Oană