Monthly Archives: octombrie 2011

Există minte fără corp?

Există minte fără corp?

Cea mai frecventă imagine care însoțește articolele despre minte în revistele de popularizare este un creier aflat într-un borcan de formol. Mesajul subliminal este că tot ceea ce ne caracterizează este conținut în acel ghem de neuroni. Imaginea este pe cât de înspăimântătoare pentru laici, pe atât de greșită. Adevărul este că creierul nu devine minte fără corp, iar interacțiunile în dublu sens dintre minte și corp sunt fundamentale pentru sănătatea persoanei.

Popularitatea creierului fără corp se datorează tendinței academice de a idealiza gândirea abstractă. Dacă abordăm creierul pragmatic vom descoperi că un volum mult mai mare de neuroni este implicat în planificarea și controlul mișcărilor decât în gândire. Din acest punct de vedere ziariștii sportivi au dreptate să-i declare ”genii” pe Gheorghe Hagi sau Ilie Năstase. Geniul lor presupune existența unui creier puternic și a unui corp perfect care pot fi mai bune decât ale lui Einstein.

Interacțiunea minte – corp este ilustrată în mod surprinzător de relația dintre statutul social al persoanei și sănătatea sa. Studiile epidemiologului Michael Marmot arată că cu cât te afli mai jos pe scara socială cu atât starea sănătății este mai proastă. Doar o parte a acestei tendințe poate fi explicată prin accesul mai greu la serviciile de sănătate și prin condițiile mai proaste de viață și hrană. Marmot consideră că o parte destul de importantă se explică prin impactul pe care îl are gradul de control personal asupra circumstanțelor propriei vieți. Mesajul este că starea minții – statutul social perceput – se traduce în starea corpului.

Efectul placebo aduce un mesaj similar. Încrederea și credința sunt considerate aspecte negative în știința medicală și înlăturate sub suspiciunea de fraudă. Problema este că efectul placebo funcționează. Medicamentele placebo chiar duc la eliberarea de endorfine și afectează rata descărcării neuronilor la bolnavii cu Parkinson.

Mintea și corpul interacționează intens în iubire și crearea de legături afective. Experiențele pe șoareci de câmp au arătat că în aceste procese oxytocina și vasopresina sunt esențiale. Cei doi hormoni sunt eliberați ca rezultat al plăcerii tactile a împerecherii și ating centrii plăcerii din creier care fac ca cei doi parteneri sexuali să devină dependenți unul de altul. Oamenii sunt desigur mult mai cerebrali, dar tehnicile imagistice arată o activitate crescută în zona receptorilor de oxytocină și vasopresină din creierul oamenilor îndrăgostiți. Nivelul oxytocinei crește în timpul excitației sexuale și a orgasmului, dar și în timpul mângâierilor și al masajului. În autism s-au observat defecte ale receptorilor de oxytrocină. Acest hormon accentuează sentimentul de încredere în celălalt, care stă la baza relațiilor intime. Într-un experiment de laborator numit ”jocul investitorului”, subiecții și-au încredințat toți banii unor necunoscuți după inhalarea uni spray cu oxytocină. Antonio Damasio a descoperit că instinctele sunt importante în luarea unei decizii. Emoția și cogniția nu sunt separate și stratificate ca foile de tort ci se află în permanență pe aceeași buclă a raționamentului. Modul în care raționamentul este legat de acțiunile corpului este contra-intuitiv. Giacomo Rizzolati de la Universitatea din Parma a descoperit la maimuțe neuronii ”în oglindă” care sunt responsabil în parte pentru planificarea mișcărilor. Acești neuroni se descarcă atât în timp ce maimuța face o mișcare cât și atunci când maimuța urmărește pe altcineva făcând aceeași mișcare. Acești neuroni ”în oglindă” au fost identificați și în creierul omului. Când urmărim pe cineva făcând o mișcare, în creierul nostru se activează aceleași părți care se activează și în timpul mișcării propriu-zise. Noi deci putem cunoaște ce intenționează și ce simt alții simulând în creierul nostru, cu aceleași arii motorii, ceea ce fac ei. Mecanismul fundamental prin care pătrundem în mintea altora nu este raționamentul conceptual ci simularea directă a evenimentului observat prin intermediul mecanismului în oglindă. Această ”pătrundere” în mintea altuia ne permite să imităm, fapt ce a permis dezvoltarea culturii.

Dacă interacțiunea creier – corp este atât de importantă pentru mintea noastră cum rămâne cu inteligența artificială dezvoltată în interiorul unui computer? Putem crea computere care să înțeleagă limbajul dar ele nu pot spune nimic cu sens pentru noi până ce nu le vom dota cu experiențe senzoriale extinse. Cu alte cuvinte computerele nu vor fi în stare să facă ceva cu sens până nu vor învăța să facă sex!

Dr. Cristian Oană


Partea uitată a jurământului lui Hipocrate

Relaţia dintre student/rezident şi profesor a avut un rol important în dezvoltarea medicinei în general dar în mod special în dezvoltarea empatiei în medicină. Pentru a înţelege originea acestui fenomen trebuie să ne întoarcem la Jurământul Hipocratic. Jurământul este considerat în general un cod de etică ce conţine principiile morale care îi călăuzesc pe medici în relaţia lor cu pacienţii. Acest lucru este valabil însă numai pentru a doua parte a jurământului. Prima parte a jurământului este dedicată relaţiei dintre maestru şi discipol în medicină. Această parte este la fel de importantă ca şi cea următoare. Ea descrie bazele predării medicinei, normele de conduită unii faţă de alţii ale practicienilor şi termenii de asociere în entitatea pe care o numim azi profesiunea medicală. După pasajul iniţial ce cuprinde jurământul în faţa zeilor tutelari, urmează pasajul privind relaţiile pedagogice în medicină: „Îl voi considera pe învăţătorul meu în această artă ca fiind egalul părinţilor mei; îl voi lua în întreţinerea mea şi când va avea nevoie de bani îi voi împărţi pe ai mei cu el; voi considera familia lui ca fiind proprii mei fraţi şi îi voi învăţa această artă, dacă vor dori, fără taxă sau contract; voi împărtăşi preceptele, instruirea orală şi toate celelalte instruiri fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi elevilor aflaţi sub contract care au depus jurământul medical, dar nimănui altcuiva.”

Elementul central al relaţiei maestru-discipol în Jurământul Hipocratic este familia. Studentul se raportează la profesor ca la părintele său, iar la colegi, ca la fraţi. Studenţii au acces la cunoaştere numai după ce promit, prin depunerea jurământului, să o folosească conform principiilor etice cuprinse în jurământ. În plus ei nu pot să predea ceea ce vor învăţa cuiva care nu a jurat să se supună canoanelor etice ale jurământului. Profesorii vor fi îngrijiţi de studenţi şi ajutaţi la nevoie, chiar cu preţul împărţirii venitului. În esenţă jurământul stabileşte legături puternice cu preceptele etice precum şi legături între studenţi şi între aceştia şi profesorii lor. Aceste loialităţi au rolul de a preveni folosirea de către medici a statutului şi a cunoşterii medicale în moduri egoiste sau periculoase pentru pacient.

În vremurile noastre relaţia maestru-discipol nu mai are stabilitatea conferită ei de vechii greci. Importanţa ei este afirmată, dar dimensiunea etică nu mai este specificată sau precizată. Medicii cred că scopul principal al acestei relaţii este transmiterea cunoştinţelor medicale. Cum se face aceasta pare mai puţin important decât transmiterea propriu-zisă. Astăzi tolerăm o mare varietate de comportamente de predare în facultăţi şi în spitale cu condiţia ca ele să ducă la acumularea de cunoştinţe de către studenţi şi rezidenţi. Aceasta este o politică mioapă, deoarece modul în care sunt trataţi studenţii este la fel de important ca şi cunoştinţele tehnice ce le sunt transmise. Ambele acţiuni au rol educativ. A-i trata ca pe nişte fiinţe inferioare, începători aiuriţi sau acoliţi neobosiţi ce trebuie să satisfacă toate pretenţiile instructorilor îi învaţă o lecţie care lasă urme grele asupra modului cum se vor purta cu pacientul. Medicii hipocratici ştiau acest lucru. Ei nu împărtăşeau cunoştinţe medicale separat de contextul relaţional. Nu cred că putem ignora că această atitudine iresponsabilă este inoculată studenţilor de instructori care nu îşi dau seama că există o legătură între modul cum îi tratează ei pe studenţi şi modul cum aceştia îi vor trata pe pacienţi la rândul lor. Aşteptările societăţii faţă de medici se schimbă continuu şi de aceea lupta noastră pentru a schimba profesiunea medicală dintr-o profesiune paternalistă în una deschisă şi autoreflexivă cu cunoaşte răgaz.

Dr. Sever-Cristian OANĂ