Monthly Archives: iulie 2012

De ce nu iubim politicienii

Pesimiştii susţin că singurul lucru pe care l-a făcut democraţia a fost să lase toţi imbecilii să-şi dea cu părerea. Acesta este un adevăr parţial sau o minciună prin omisiune. Democraţia garantează tuturor cetăţenilor dreptul la libera exprimare a opiniilor. Asta inseamnă că nimeni nu-i împiedică pe oamenii competenţi şi inteligenţi să intervină în dezbaterile publice şi să-i combată pe imbecilii guralivi. Cu toate astea majoritatea oamenilor valoroşi pe care îi cunosc evită să se „bage” în dispute pe principiul că: „nu e bine să te cerţi cu un prost pentru că te coboară la nivelul lui şi te bate cu experienţa”.  Ideea cheie din această maximă este „ te coboară la nivelul lui..” Ergo, pentru a câştiga disputa nu trebuie să te cobori la nivelul lui. Acesta este însă un deziderat greu de atins pentru că la toate dezbaterile publice participă cel puţin câte un politician care se legitimează nu cu valoarea proprie, ci cu cea de „ales al poporului” şi de aceea se simte obligat să coboare nivelul discuţiei la „nivelul poporului”. Dar faptul că poporul nu participă la discuție nu înseamnă neapărat că nu pricepe, deci a se slăbi cu „nivelul poporului”.  Deoarece această specie de politician s-a înmulţit peste măsură, comportamentul ei trebuie studiat pentru a şti cum să o combatem ca să nu ajungă o ameninţare pentru oamenii normali. Printre politicieni există şi „mutanţi” competenţi şi oneşti, dar nu pe ei îmi propun să-i studiez în continuare.

Din punctul de vedere al funcţiilor psihologice de bază, politicienii sunt inteligenţi, cu o bună memorie a numelor şi faptelor adversarilor, şi au o viteză crescută de procesare a informaţiilor cu potenţial de oportunitate. Bref, la aceşti factori se situează constant peste medie. Totuşi aceste studii nu surprind caracteristicile specifice politicienilor. De aceea s-a dezvoltat o nouă ramură a psihologiei, numită psihologia puterii.

Vedem zilnic în media politicieni care deplâng dispariţia valorilor familiei, dar în particular au o amantă, sau politicieni care critică risipa guvernului, dar în particular profită de fonduri publice pentru câştiguri private. Aceasta este pur şi simplu ipocrizie, iar legătura dintre putere şi ipocrizie este evidentă. Totuşi aceste observaţii de bun simţ nu ţin loc de ştiinţă, deşi sunt corecte. Din punct de vedere ştiinţific întrebarea trebuie reformulată astfel: puterea are tendinţa să corupă, sau puterea îi atrage doar pe cei coruptibili?

Joris Lammers de la Universitatea Tilburg din Olanda şi Adam Galinsky de la Universitatea de Nord-vest din Ilinois au făcut o serie de experimente, publicate în Psychological Science, în care au încercat să producă stări de putere sau lipsă de putere în mintea participanţilor pentru a le testa tăria convingerilor morale.

Într-o primă serie de experimente cei doi cercetători au folosit 61 de voluntari studenţi, împărţiţi în două loturi, cărora li s-a amorsat o stare de putere crescută, sau de putere scăzută.

Procesul de amorsare psihologică (priming) constă în declanşarea unor amintiri specifice folosind un stimul specific. De exemplu pescuitul amorsează un înţeles pentru cuvântul „banc”, în timp ce petrecerea amorsează alt înţeles. În studiul de faţă amorsarea s-a realizat punând studenţii să redea în scris o situaţie în care au fost la putere, respectiv au fost lipsiţi de putere. Apoi subiecţii celor două grupuri au fost întrebaţi în ce măsură este moral să depăşeşti viteza legală dacă eşti în întârziere la o întâlnire, şi în ce măsură este moral să minţi la declaraţia de impozitare pentru a plăti un impozit mai mic. Pe scala de evaluare nota 1 însemna extrem de imoral, iar nota 9 foarte moral. Rezultatele, fără a fi surprinzătoare sunt totuşi interesante. Cei cărora li s-a amorsat o stare de mare putere au considerat că este relativ imoral pentru ceilalţi să depăşască viteza legală (scor 6,3), în timp ce este relativ moral pentru ei înşişi să facă acelaşi lucru (scor 7,6). Cei cărora li s-a amorsat o stare de lipsă de putere au considerat că este egal de imoral şi pentru ei ( scor 7,2) şi pentru ceilalţi (scor 7,3) să depăşească viteza legală. În materie de impozite diferenţele au fost şi mai mari, probabil pentru că şi miza este mai mare. Cei puternici au considerat că este imoral (scor 6,6) ca ceilalţi să înşele fiscul, dar este moral ca ei să facă acelaşi lucru (scor 7,6). Cei lipsiţi de putere au considerat exact invers, că nu este chiar aşa de imoral ca ceilalţi să înşele fiscul (scor 7,7), dar este imoral ca ei înşişi să o facă (scor 6,8). Iată deci că avem dovada ştiinţifică precum că cei aflaţi la putere se poartă ipocrit, condamnând vehement la alţii încălcările moralei pe care le practică ei înşişi în mod curent. Totuşi, de ce nu se căiesc decât arareori politicienii, sau cu alte cuvinte „ce-i mâna pe ei în luptă?” Cei doi cercetători menţionaţi au continuat cu alte experimente pentru a afla răspunsul şi la această întrebare.

Un grup de 105 participanţi a fost împărţit în două loturi. Participanţii din primul lot au fost rugaţi să redea în scris o situaţie în care au primit pe merit o poziţie de mare putere sau de lipsă de putere. Cei din al doile lot a trebuit să relateze o situaţie în care au primit nemeritat o poziţie de mare putere sau de lipsă de putere. Apoi toţi participanţii au fost întrebaţi cât este de moral ( pe aceeaşi scală de la 1 la 9) să-ţi îsuşeşti o bicicletă găsită abandonată. Cei „puternici” care considerau că li se cuvine puterea, au calificat ca imorală însuşirea bicicletei de către alţii (scor 5,1), dar perfect moral să şi-o însuşească ei înşişi (scor 6,9). La toţi cei lipsiţi de putere atitudinea a fost inversă, ca la testul evaziunii fiscale de mai sus, adică au fost mai aspri cu ei înşişi decât cu ceilalţi. Surpriza vine însă de la cei puternici care considerau că nu-şi merită poziţia: ei au considerat că este imoral ca ei înşişi să-şi însuşească bicicleta (scor 3,9), dar este mai puţin imoral dacă ceilalţi ar face-o (scor 6).

Concluzia acestor studii este că oamenii aflaţi la putere, şi care cred că aceasta li se cuvine pe merit, nu încalcă regulile doar pentru că pot, ci şi pentru că cred sincer că sunt îndreptăţiţi să o facă. Ei simt intuitiv că pot să-şi însuşească tot ce doresc pentru că este “dreptul” lor. Această cultură a “îndreptăţirii” este esenţială pentru înţelegerea comportamentului clasei politice de la noi şi de aiurea. Să nu uităm că “privilegiu” înseamnă “lege privată”. Deci politicienii în mod sincer vor “egalitate, dar nu pentru căţei”. Acest lucru fundamental a fost înţeles şi de Platon şi de Aristotel care recomandau

să nu se dea puterea decât celor ce nu şi-o doresc. Dar cum să faci asta practic? Nu avem niciun test psihologic prin care să putem selecta politicienii. Singura pavăză împotriva comportamentului abuziv este garantarea libertăţilor individuale. Libertatea însă nu vine din haos ci dintr-o anumită formă de ordine – nu din democraţia nelimitată şi directă, ci din democraţia reglementată. Avem nevoie în politică, ca şi în viaţă, de anumite călăuze şi constrângeri. Libertatea este cu adevărat protejată când aceste elemnte de siguranţă sunt puternice. Democraţia occidentală are un guvern ales, dar şi legi constituţionale şi drepturi, un sistem juridic independent, partide politice puternice, Biserici, firme, asociaţii private şi elite profesionale. Democraţia politică este un element esenţial – prin care poporul deţine puterea supremă – dar sistemul este complex şi nu toate părţile lui sunt supuse alegerii. Scopul elitelor şi al altor grupuri şi instituţii „nedemocratice” este de a tempera patimile publicului, de a-i educa pe cetăţeni, de a ghida democraţia şi astfel de a proteja libertatea. Deviza facultăţii de drept a Universităţii Harvard este „ constrângerile înţelepte îi fac pe oameni liberi”. Din păcate forţele care au ghidat democraţia se erodează rapid. Pe toate le înlocuieşte sondajul de opinie. Politicienii, jurnaliştii şi marile corporaţii cheltuiesc mulţi bani, timp şi energie încercând să ghicească părerile publicului despre orice, de la vaccinări până la fast-food şi asigurări. Această cursă nu s-a născut din respect pentru public ci din dorinţa de a fi primul care îngenunchează în faţa opiniei publice. Măgulirea orgoliului poporului se soldează cu reconfirmarea privilegiilor politice, sau cu creşterea vânzărilor în detrimentul concurenţei. Institutele de sondare au devenit prezicătorii de astăzi, interpretând rezultatele sondajelor cu gravitatea cu care preoţii Romei antice citeau în măruntaiele de pasăre. Cercetări ştiinţifice de zeci de ani şi recomandările elitei medicale nu valorează cât un sondaj de opinie care arată temerile poporului, izvorâte din ignoranţă, faţă de un nou vaccin. Politicianul care reuşeşte primul să interzică vaccinul îşi asigură un nou mandat însoţit de privilegiile aferente poziţiei de putere. Eforturile medicilor de a recâştiga încrederea populaţiei, eforturi ghidate de un proiect pe termen lung de a creşte starea de sănătate a populaţiei, sunt imediat anihilate de proiectul politicienilor pe termen scurt de a recâştiga puterea şi a-şi păstra privilegiile. Orice dezbatere publică la care participă politicienii se transformă imediat într-o competiţie în care trebuie să-ţi anihilezi adversarul. Orbiţi de putere şi lacomi de privilegii, ei presupun a priori că asta doresc şi reprezentanţii elitelor profesionale. Lupta este inegală, dar nu trebuie abandonată, deoarece de prestigiul elitelor profesionale depinde însăşi sănătatea democraţiei în Romania.

Dr. Sever Cristian Oană

PS. Nu obișnuiesc să-mi republic articolele, dar mai mulți prieteni  și-au amintit de el și m-au rugat să li-l trimit. Aceasta este modalitatea cea mai comodă.

c.