Monthly Archives: iunie 2015

Waterloo, 18 iunie 1815

În dimineaţa aceea Ducele s-a trezit devreme. A dormit la hanul din Waterloo, a luat un mic dejun uşor cu pâine prăjită şi ceai, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat cu un frac albastru peste eşarfa aurie de feldmareşal şi s-a încălţat cu cizmele înalte de Hessa. La ora 07:00, acoperit cu o pelerină albastră şi cu o pălărie bicorn neagră pe cap, a încălecat pe cal şi a plecat la serviciu. Ducele de Wellington era ultima speranţă a europenilor de a-l opri pe Napoleon. Arthur Wellesley, pe numele său, era al treilea fiu al Contelui de Mornington. În timp ce îşi făcea instrucţia militară în campania din Olanda, fratele lui mai mare, Richard Wellesley este numit Guvernator General al Indiei. Chemat în India, Arthur preia comanda armatei coloniale şi înfrânge pe rând sultanatele rajahilor rebeli. Între timp în Europa izbucnesc războaiele napoleoniene, iar Arthur esta chemat înapoi în Anglia. Pus în fruntea armatei de intervenţie debarcă în Portugalia şi înfrânge pe rând armatele franceze de ocupaţie, eliberând întreaga peninsulă Iberică. Se întoarce la Londra erou şi este ridicat la rangul de Duce de Wellington. Intră în politică în rândul conservatorilor şi este trimis să reprezinte Regatul Unit la Congresul de pace de la Viena. Acolo află de evadarea lui Napoleon din insula Elba şi este numit comandant al forţelor aliate alături de comandantul armatei prusace Gebhard Leberecht von Blucher. Avea 46 de ani.
Napoleon avea tot 46 de ani. În februarie 1815 fuge din Elba pe sub nasul Royal Navy (marina regala britanică) şi debarcă la Antibes în sudul Franţei. Brusc reânvie speranţele francezilor de a deveni stăpânii Europei. Mareşalul Michel Ney, trimis să-l captureze, trece cu întreaga armată de partea Împăratului. Napoleon preia puterea la Paris, Regele Ludovic al XVIII-lea fuge la Ghent, iar Franţa visează la gloria şi beneficiile de stăpână a Europei. Dar Napoleon nu mai era în forma de altădată, suferea de hemoroizi, un mare inconvenient pentru un comandant de oşti aflat mereu în şa, şi în plus îi privea cu dispreţ pe adversarii săi.
Tactica lui Napoleon era să lovească primul, eventual prin surprindere. În plus, de data asta trebuia să împiedice joncţiunea armatei Ducelui cu cea prusacă ce venea dinspre est. Prea încrezător în sine, Napoleon a subestimat capacitatea de luptă a englezilor şi viteza de deplasare a prusacilor. Foarte important a fost şi faptul că pentru prima dată Împăratul nu mai putea cuprinde cu privirea întregul câmp de luptă cu aşezarea trupelor inamice. La Waterloo, Wellington şi-a ascuns dispozitivul de luptă în spatele unei coame de deal lungă de 4 km, dispozitiv pe care Napoleon nu avea cum să-l vadă. În schimb Ducele vedea perfect aşezarea trupelor franceze. Bătălia nu a început la ora 8 cum se aşteptau englezii. Napoleon a aşteptat până la 11:30 ca să stea ploaia şi să se usuce terenul. Pe un teren mocirlos efectul bombardamentului de artilerie este atenuat, iar şarja cavaleriei este mai lentă. Asta le-a permis prusacilor să se apropie de flancul drept al armatei franceze. Atacul francez a fost deschis de Jerome Bonaparte, fratele cel mic al lui Napoleon, care a atacat flancul drept mai avansat al englezilor fortificaţi în ferma Hougoumont. Wellington a trimis acolo cei mai buni soldaţi ai săi, care au reuşit să ţină ferma şi flancul în ciuda atacurilor susţinute ale francezilor. Actul lor de bravură a împiedicat manevra de învăluire plănuită de Împărat. Napoleon a lansat atacul principal la 13:30 în centrul liniilor aliate, dar francezii conduşi de Contele D’Erlon au fost respinşi. La 16:00 cavaleria grea a mareşalului Ney atacă din nou centrul dispozitivului aliat dar nu reuşeşte să spargă careurile defensive ale infanteriei. La aceeaşi oră prusacii încep să atace dinspre est flancul drept al francezilor. La ora 19:00 Napoleon trimite în luptă garda imperială formată din cei mai buni veterani ai săi, care nu rataseră niciun atac. De data asta au avut surpriza ca englezii să apară brusc de după coama dealului şi să-i întâmpine cu foc susţinut. Francezii s-au oprit, au ezitat…şi bătălia a fost pierdută. Astfel s-au încheita 25 de ani de război aproape continuu în Europa, care au devastat şi secătuit continentul. Singurii beneficiari ai războaielor napoleoniene au fost africanii. Ca să lovească în bănoasa afacere cu sclavi a francezilor, englezii au votat în 1807 interzicerea comerţului cu sclavi, iar Royal Navy a pus în aplicare interdicţia pe toate mările şi oceanele lumii.
Wellington s-a grăbit să trimită un mesaj la Londra în care-şi aroga întregul succes. Adevărul e că fără intervenţia la timp a prusacilor lucrurile ar fi putut arăta altfel. Blucher a capturat tabăra franceză şi trezoreria imperială. Napoleon a fugit la Paris cu gândul să ajungă în America. A fost capturat la Rochefort şi s-a predat englezilor, decât să ajungă pe mâna Bourbonilor. I-a scris Prinţului Regent al Regatului Unit: „ Mă pun sub protecţia legilor engleze şi adresez această rugăminte Înălţimii Voastre ca cel mai puternic, cel mai neclintit şi cel mai generos duşman al meu.” A fost găzduit pe nava HMS Bellerophon şi trimis în exil pe insula Sf. Elena din Atlanticul de Sud. Mareşalul Ney care a rămas în Franţa a fost executat în Jardin de Luxemburg din Paris pentru înaltă trădare.
A fost în cele din urmă o victorie a europenilor împotriva unui general carismatic şi lipsit de scrupule care a vrut să-şi clădească un imperiu european. Armata aliată era compusă din soldaţi din multe ţări europene şi doar un sfert erau britanici. De fapt erau irlandezi şi scoţieni pentru că englezii erau ocupaţi cu revoluţia industrială. Dacă Napoleon câştiga, în Europa am fi avut un imperiu francez cu capitala la Paris. Dacă o sută de ani mai târziu Hitler câştiga, am fi avut un imperiu german cu capitala la Berlin. Dacă Stalin câştiga, am fi avut capitala la Moscova. În toate aceste situaţii europenii s-au grupat în jurul englezilor şi apoi a americanilor pentru a restabili echilibrul continental. Noroc că englezii şi americanii nu şi-au dorit niciodată un imperiu în Europa! Probabil că la Waterloo s-a născut solidaritatea europeană modernă a cărei încununare este Uniunea Europeană.
Dr. Oană Sever Cristian


Magna Carta

Magna Carta, 15 iunie 1215
„Când se va trage linia, se va vedea că naţiunea britanică şi lumea anglofonă datorează mai mult viciilor regelui John decât eforturilor unor suverani virtuoşi.”
Sir Winston Churchill, History of the English – Speaking Peoples

Majoritatea dintre noi îl ştim pe John ca prinţul cel rău din poveştile despre Robin Hood, prinţ care se folosea de şeriful din Nottingham ca să-i împileze pe ţărani, în timp ce virtuosul său frate, Richard Inimă de Leu era plecat în Cruciadă.
În realitate, Richard a fost un rege aventurier care a stat în Anglia cam şase luni în toată viaţa lui şi vorbea franceza, nu engleza. Ca să strângă bani pentru aventurile lui în Cruciadă ar fi fost dispus să vândă şi Londra, dar n-a avut cine s-o cumpere. Richard a stabilit un record în ce priveşte rapacitatea regală. Cheltuielile lui extravagante au enervat atât baronii cât şi oamenii liberi. A murit aşa cum a trăit: în timpul asediului castelului Chalus de lângă Limoges, i-a provocat nebuneşte pe apărători că nu sunt în stare să-l nimerească cu arbaleta. Unul l-a nimerit şi regele a murit în chinuri cu gangrenă.
John a moştenit tronul de la fratele său în aprilie 1199. Regii Angliei aveau numeroase proprietăţi în Franţa (cam toată jumătatea vestică a Franţei actuale). Ghinionul lui John a fost să fie contemporan cu Philip al II-lea, un rege mare care a început reîntregirea sistematică a teritoriului francez. Pentru a purta războaiele franceze, John avea nevoie de foarte mulţi bani pe care îi storcea prin creşterea nemăsurată a taxelor. Pentru a evita răzmeriţele a luat ostatici din familiile baronilor care se opuneau politicii lui.
Baronii se plângeau că regele îi taxează mult peste limitele tradiţionale şi acceptate de toată lumea. Mărul discordiei era taxa de „scutaj” plătită de baroni pentru a fi scutiţi de serviciul militar personal în slujba regelui, în războaiele din străinătate. Încălcarea despotică a obiceiului ţării de către rege a stat la baza conflictului. Baronii rebeli au fost sprijiniţi de arhiepiscopul de Canterbury, Stephen Langton şi secretaru său Roger de Wendover, care au decoperit o „Cartă a Libertăţilor” promisă de regele Henry I-ul. Carta promitea reintroducerea legilor drepte şi echilibrate de pe vremea lui Edward Confesorul, ultimul rege anglo-saxon.
Conflictul, mocnit atâta vreme, s-a declanşat în 1214 când John s-a întors înfrânt din Franţa. A pus înfrângerea pe seama baronilor care nu l-au sprijinit în aventura sa şi a hotărât să se răzbune pe ei prin impozite suplimentare. Baronii din nord şi din est au refuzat să plătească. Văzând amploarea protestului, regele a declarat sub jurământ că pleacă în Cruciadă şi s-a pus sub protecţia Papei. Angajamentul de a pleca în Cruciadă îl scutea timp de trei ani de îndeplinirea obligaţiilor sale seculare. Rebelii au răspuns că în acest caz ei îşi retrag omagiul feudal şi jurământul de credinţă faţă de rege. Războiul civil a izbucnit! Regele a căutat să câştige timp şi aliaţi, dar între timp orăşenii din Londra au trecut de partea rebelilor, ceea ce i-a pecetluit soarta.
Cele două tabere s-au întâlnit la Runnymede, pe malul iazului Langham (un braţ al Tamisei), la jumătatea drumului dintre castelul Windsor, reşedinţa regală şi Londra, fieful rebelilior. Astăzi locul se află în apropierea Terminalului 5 al aeroportului Heathrow şi al autostrăzii M25. Tratativele au durat o săptămână, iar pe 15 iunie regele şi baronii au ieşit public pentru a sigila documentul. Au fost făcute numeroase copii pentru a fi trimise în fiecare comitat şi citite în târguri.
Mai există şaptesprezece copii ale Magnei Carta, dar numai patru mai sunt din 1215. Una din cele patru poate fi văzut la British Library în camera Tezaurului.
Documentul conţine şaizeci şi trei de clauze, dar cele mai faimoase şi cu consecinţe în modernitate sunt articolele 39 şi 40:
Articolu 39: Niciun om liber nu va fi reţinut şi închis, sau lipsit de proprietatea sa, sau proscris sau surghiunit, sau maltratat în orice fel; şi noi nu vom porni acţiune împotriva lui decât în urma judecâţii legiute de către egalii lui sau după legea ţării.
Articolul 40: Noi nu vom vinde nimănui şi nici nu vom nega sau întârzia nimănui dreptatea sau justiţia.
Aceste articole au stabilit principiile supreme ale justiţiei şi libertăţii. Pentru prima dată în istorie regele era supus legii şi nu deasupra ei. În alte articole se detaliază principiul „nicio taxă fără reprezentare” care pune bazele democraţiei politice.
Desigur aceste articole nu erau aplicabile tuturor claselor sociale, ci doar baronilor şi ulterior orăşenilor (ţăranii nu erau oameni liberi!). Regele nu a avut nicio clipă de gând să respecte Carta şi a obţinut chiar o scrisoare din partea Papei Inocenţiu al III-lea care o condamna vehement. Din fericire regele John a murit pe 19 octombrie 1215 de dizenterie. Soarta Cartei a depins de Lordul Protector William Marshal, cel mai respectat nobil al regatului Angliei. El l-a încoronat pe Henry al III-lea, moştenitorul în vârstă de 9 ani şi l-a pus să semneze Carta şi să o promulge. Apoi s-a asigurat că termenii acordului sunt făcuţi publici şi respectaţi în întregul regat. Aşa s-au născut libertăţile civile pe care astăzi le considerăm de la sine înţelese.
Principiile Cartei au fost reîntărite de Edward al III-lea în 1354, apoi aplicarea a fost extinsă de Parlament la întreaga populaţie în 1628. Pe Magna Carta se bazează Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite şi principiile Revoluţiei Franceze.
Semnificaţia Magnei Carta nu stă în primul rând în ceea ce cuprinde ca literă scrisă, ci mai ales în ceea ce generaţiile următoare au pretins şi au crezut că scrie. Uneori mitul este mai important decât realitatea!
Dr. Oană Sever Cristian