Monthly Archives: aprilie 2011

Loialitatea împărţită…

…sau de ce dau pacienţii cadouri doctorilor

Menţionăm de la bun început că nu ne vom ocupa în acest articol de avantajele ilicite şi necuvenite pretinse de anumiţi medici. Ele fac obiectul atenţiei Colegiului medicilor şi al justiţiei. În acest articol ne vom ocupa de cadoul pe care pacientul, la iniţiativa sa sau a anturajului, consideră necesar să îl ofere medicului înaintea consultaţiei. Nu ne referim deci la recunoştinţă. Care sunt mecanismele psihologice sau de altă natură care determină acest gest?

O primă explicaţie, am zice tradiţională, este că în ţara noastră medicii sunt în general prost plătiţi. Această explicaţie economică nu acoperă satisfăcător problema deoarece sunt şi medici bine plătiţi. În plus, în viaţa de zi cu zi intrăm în relaţie cu diverşi prestatori de servicii prost plătiţi (cizmari, ceasornicari, croitori) cărora nu le facem cadouri. Tot teoria economică ne explică faptul că, datorită importanţei sociale deosebite a medicinei, prin cadoul său pacientul acoperă diferenţa dintre valoarea reală a serviciului medical şi plata derizorie a statului sau a casei de asigurări. Această explicaţie, deşi corectă, are o valoare limitată deoarece presupune o oarecare competenţă economică pe care majoritatea pacienţilor nu o au. În plus pacienţii dau uneori cadouri şi unor medici angajaţi în asistenţa medicală privată, ce-i drept mai rar. Desigur însă că nu oferă decât cadouri simbolice drept recunoştinţă de Paşti sau de Crăciun, medicilor cu practică independentă privată. Oferirea cadoului pare să ţină deci de alte resorturi mult mai profunde. Vom încerca o explicaţie pornind de la o observaţie întâmplătoare făcută în cursul unei alte cercetări. În urmă cu aproape zece ani am făcut partea care revenea României din studiul multicentric finanţat de Uniunea Europeană, Eurocommunication-II. Studiul urmărea să analizeze relaţia medic – pacient aşa cum se dezvăluie ea în cursul consultaţiei medicale în cabinetul medicului de familie. Au fost filmate şi analizate opt sute de consultaţii, mai ales din perspectiva tehnicilor de comunicare verbală şi non verbală. Studiul s-a desfăşurat în patru ţări central-europene şi venea în completarea unui alt studiu care se desfăşurase în şase ţări vest-europene. Nu vom intra aici în amănuntele tehnice (studiul a fost publicat în Olanda) ci ne vom opri asupra unei descoperiri care ni se pare relevantă. Dintre cele zece ţări europene participante, în România medicul şi pacientul ajung cel mai rar la exprimarea unui acord. Acest lucru nu este chiar aşa de dramatic deoarece există tehnici de îmbunătăţire a comunicării medic-pacient. Problema este însă că în România aceste tehnici sunt deja folosite şi aproape epuizate. Adică pacienţii români pun cele mai multe întrebări medicilor lor şi primesc cele mai multe explicaţii. Adică sunt cei mai pretenţioşi din cele zece ţări, dar pretenţiile lor sunt satisfăcute de medici. Să vă dăm un exemplu: nicăieri în Europa pacienţii nu cer să-şi facă copii după analize şi nu cer să li se explice ce reprezintă fiecare analiză în parte, bună sau rea. Culmea e că mai mult decât în alte părţi medicii le satisfac aceste cerinţe.  Şi atunci, dacă pacienţii întreabă, medicii le răspund, iar pacienţii se declară mulţumiţi de răspuns, de ce nu ajung decât mai rar decât alţii să-şi exprime acordul reciproc ? Concluzia noastră este că pacienţii nu au încredere în medici. Această neâncredere nu se referă la aspectele tehnice ale meseriei deoarece pacienţii au pus întrebări şi au primit răspunsuri de care au fost mulţumiţi (conform chestionarelor). Pacienţii sunt suspicioşi pentru că cred că medicii ar avea o agendă ascunsă. Cred că medicii nu le prescriu anumite medicamente ca să facă economii casei de asigurări; cred că nu îi trimit la anumiţi specialişti ca să nu fie penalizaţi, etc. Cred deci că nu le sunt respectate suferinţa şi drepturile pentru că medicii se tem de presiunile asigurărilor sau ale statului. Pacienţii simt că medicii au o loialitate împărţită. Pe de o parte, conform standardelor Colegiului medicilor, medicii sunt loiali pacienţilor, dar pe de altă parte sunt supuşi celor ce îi plătesc (casă de asigurări, stat). Atâta timp cât beneficiarul consultaţiei este altul decât plătitorul, medicul va avea o loialitate împărţită, deoarece interesele pacientului nu corespund decât rareori cu ale plătitorului. Teoria terţului plătitor, pe care se bazează asigurările de sănătate din România, are acest viciu fundamental: administratorul banilor pacientului are alt interes decât pacientul şi atunci face presiuni asupra medicului pe care ar trebui să-l plătească. Ca să realizaţi enormitatea viciului şi ipocrizia sistemului vă rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare: „Dacă vă judecaţi cu statul într-o chestiune cu miză mare, vă luaţi un avocat plătit de stat?” De aceea în orice sistem sănătos medicul trebuie să fie liber-profesionist independent. Este interesul primordial al pacientului ca medicul să fie liber de constrângeri pentru a se putea dedica integral binelui pacientului.  Medicul angajat sau sub contract exclusiv va fi fidel angajatorului şi nu va putea apăra interesul pacientului decât cu riscul pierderii propriului contract. Această loialitate împărţită obligă medicul la compromisuri zilnice. Din acest punct de vedere situaţia seamănă mai degrabă cu dubla constrângere din psihologie care duce de obicei la schizofrenie. Adică indiferent ce faci una dintre constrângeri va fi forţată ceea ce duce automat la penalizare. Fie pacientul e nemulţumit şi te tratează cu neîncredere sau te abandonează, fie angajatorul e nemulţumit şi te amendează. Vă mai miraţi acum de ce medicii sunt stresaţi şi când nu mai rezistă, emigrează?  Acum credem că este limpede pentru ce pacienţii oferă cadouri medicilor. Mesajul transmis de cadou este următorul: „ Ştiu că eşti constrâns de un contract cu statul/asiguratorul, dar ia acest cadou şi nu te mai gândi la interesul lor, ci doar la interesul meu ca pacient al tău. Prin cadoul meu te eliberez de constrângerea patronului tău ca să te gândeşti doar la sănătatea mea!” Acest mesaj este inutil în cazul unui medic independent. Pot medicii să-şi redobândească independenţa şi demnitatea, iar pacienţii încrederea?

Pot şi încă neînchipuit de uşor! Sistemul funcţionează foarte bine în Franţa: pacientul plăteşte consultaţia direct medicului său, iar acesta eliberează o chitanţă pe baza căreia pacientul îşi recuperează banii de la asigurări. Relaţia este directă, nemediată între cei doi parteneri ai consultaţiei. Medicul este în întregime loial pacientului, iar pacientul are încredere în medicul său. Cadoul dispare, iar plăţile sunt complet fiscalizate. Medicul şi pacientul sunt parteneri demni într-o relaţie profesională, iar statul câştigă din impozitare. Ar putea acest sistem funcţiona şi în România? Temerea noastră este că nu! Motivele sunt tot de ordin psihologic. Noi credem că politicienii români nu urmăresc eficienţa ci dominarea socială. Situaţia actuală menţine medicul într-o zonă de culpabilitate prezumată care îl transformă într-o victimă sigură în orice situaţie de criză socială sau economică. Iar politicienii se hrănesc din crize! În condiţii de prosperitate şi stabilitate importanţa şi influenţa lor scade dramatic. Soluţia problemei depinde de câtă răbdare mai au medicii şi pacienţii în calitate de cetăţeni. Dacă se simt liberi şi nu se tem, o pot rezolva uşor, dacă nu, nu!

Dr. Sever Cristian Oană

Psih. Melinda Boroş

Reclame

Câinii de paie

În perioada de glorie a imperiului Roman cetăţenii de vază ai cetăţii nu se temeau decât de otrăvuri. În perioada republicană, când duşmanii ameninţau graniţele Romei iar cetăţenii nu aveau timp să se răsfeţe, se dezvoltaseră virtuţile care i-au făcut celebri: stoicismul, răbdarea şi rezistenţa. Pax Romana a adus cu ea civilizaţia şi belşugul, iar oamenii nu mai aveau de ce să se teamă. Nevoia omenească de teamă a rămas fără obiect. Dacă nu ar fi avut apă curentă curată, un excelent sistem de canalizare şi în absenţa transportului motorizat, probabil că romanii s-ar fi temut de boli. Dar ei erau sănătoşi şi în siguranţă aşa că golul trebuia umplut de pericole imaginare precum otrăvurile. Exact acelaşi lucru ni se întâmplă astăzi nouă în Uniunea Europeană. Ne temem de alergeni, de E-uri, de soare, de ţigara fumată de un vecin pe terasa de vizavi, dar în acelaşi timp mâncăm prea mult, ne deplasăm doar cu maşina, luam medicamente contra arsurilor provocate de excesul alimentar, contra anxietăţilor imaginare, pentru prelungirea erecţiei şi diminuarea apetitului. Condamnăm poluarea urbană, dar ne luăm maşini din ce în ce mai puternice cu care-i otrăvim pe pietoni. Cerem public să ni se asigure un aer curat, dar tăiem pe şest parcuri şi păduri ca să ne facem vile. Ceea ce uităm cu toţii este că planeta Pământ, pe care-o ocupăm temporar şi cu totul întâmplător, are mecanisme proprii de autoreglare pe care nu trebuie decât să le lăsăm să funcţioneze fără perturbări majore din partea noastră. Ipoteza GAIA, care susţine că Pământul este un sistem care se autoreglează precum in organism viu, se bazează pe cel mai riguros naturalism ştiinţific. James Lovelock, autorul ipotezei, a propus modelul unei planete a margaretelor, populată numai de margarete albe şi negre, planetă a cărei temperatură se autoreglează. Planeta margaretelor este luminată de un soare care în timp devine din ce în ce mai fierbinte. Margaretele albe reflectă lumina soarelui şi astfel suprafaţa planetei se răceşte, în timp ce margaretele negre absorb căldura şi suprafaţa se încălzeşte. Fără a avea un scop conştient, margaretele interacţionează pentru a răci planeta în ciuda soarelui care devine mai arzător. Pentru a exista o biosferă autoreglată nu e nevoie decât de câteva procese stocastice care au şi fost simulate pe calculator de Joel de Rosnay. Simularea începe cu o temperatură scăzută. Margaretele negre, care absorb căldura soarelui mai bine, supravieţuiesc, se înmulţesc şi ocupă o suprafaţă mai mare. În consecinţă temperatura solului creşte şi devine mai favorabilă vieţii. Margaretele negre se reproduc într-un ritm accelerat şi acoperă o suprafaţă prea mare, iar temperatura depăşeşte punctul critic peste care margaretele negre mor în masă. În schimb, margaretele albe se adaptează, se dezvoltă şi colonizează mari suprafeţe ale planetei, iar prin reflectarea căldurii duc la răcirea planetei. Temperatura scade prea mult, margretele albe mor, iar cele negre se întorc în forţă. După un anumit număr de fluctuaţii, pe suprafaţa planetei începe să coexiste şi să co-evolueze un mozaic de margarete negre şi albe. Margaretele individuale se nasc şi mor, dar cele două populaţii, prin încălziri şi răciri succesive, menţin pe planetă o temperatură favorabilă ambelor specii. De aici înainte temperatura planetei variază puţin în jurul unei valori optime. Nimeni nu a proiectat sistemul, nimeni nu a setat temperatura la valoarea optimă, ci ea pur şi simplu a apărut în urma comportamentului de supravieţuire şi a co-evoluţiei margaretelor. Planeta margaretelor a apărut prin combinarea necesităţii cu şansa. Acest model ne arată că ipoteza GAIA se bazează pe cea mai solidă lege ştiinţifică, cea a evoluţiei Darwiniste. Cu toate aceste ipoteza a fost contestată de numeroşi oameni de ştiinţă serioşi, şi nu numai de creaţionişti. În esenţa ei aceasta nu este însă o controversă ştiinţifică ci o confruntare între două mituri: unul creştin şi unul mult mai vechi. Ipoteza GAIA restabileşte legătura dintre oameni şi restul naturii în spiritul animismului primordial. În religiile monoteiste Dumnezeu este garantul final al sensului vieţii omului. În ipoteza GAIA, ca şi în spiritul Darwinismului, viaţa omului nu are mai mult sens decât a viermelui. De aceea atât Darwinismul cât şi ipoteza GAIA au fost întâmpinate cu atâta ostilitate.

Lovelock şi-a botezat ipoteza cu numele străvechii zeiţe greceşti a pământului, Gaia, la sugestia scriitorului William Golding. Ideea apare însă surprinzător de clar formulată şi în cartea fundamentală a Taoismului, Tao Te Ching. În ritualurile din China antică erau folosiţi câini de paie ca ofrande pentru zei. În timpul ritualului ei erau trataţi cu cel mai mare respect. Când ceremonia se încheia şi nu mai era nevoie de ei, câinii de paie erau distruşi şi aruncaţi: ,,cerul şi pământul sunt neîndurătoare şi tratează miliardele de creaturi ca pe nişte câini de paie.’’ Friedrich Nietzsche, care l-a înţeles cel mai profund pe Darwin, a exprimat cel mai bine acest lucru:,,Natura este risipitoare fără măsură, indiferentă, fără scopuri şi consideraţie, fără milă şi dreptate, fertilă şi dezolantă şi nesigură în acelaşi timp.’’ Dacă oamenii tulbură echilibrul planetei Pământ vor fi distruşi şi aruncaţi ca nişte câini de paie. Criticii teoriei GAIA susţin că  o resping pentru că este neştiinţifică. Adevărul este că se tem de ea şi o urăsc deoarece conform ei oamenii nu sunt altceva decât nişte câini de paie.

Dr Sever Cristian Oana


Crizele în medicină

Medicina este ameninţată în principal de două forme de disfuncţionalitate. Prima este anomia, care apare atunci când normele se deteriorează până când nimeni nu mai ştie ce este de făcut. Acest gen de ameninţare este evident la schimbările politice majore şi bruşte, cum a fost în 1989, sau la schimbările dese de guverne care schimbă radical politicile sanitare. A doua formă de disfuncţionalitate este alienarea, care apare atunci când normele devin rigide şi opresive şi nimeni nu mai vrea să facă ceea ce se impune. În evoluţia normală a medicinei astfel de crize se produc ciclic, cu o amplitudine moderată, fără a ameninţa existenţa profesiunii. Cauzele pot fi externe, politice, economice sau religioase, sau pot să ţină de dezvoltarea internă a profesiei.

O ameninţare evidentă pentru armonia profesiunii medicale este constituită de progresele ştiinţifice sau tehnologice rapide. Vechile practici, în unele specialităţi, sunt puse sub semnul întrebării, şi chiar graniţele dintre specialităţi sunt redesenate. Medicamentele moderne au făcut inutilă intervenţia chirurgicală în ulcerul peptic, iar radiologia intervenţională rezolvă multe afecţiuni cardiovasculare. Când schimbările sunt prea bruşte, medicii instruiţi în vechile metode încep să se îndoiască de experienţa lor şi îşi pierd încrederea în viabilitatea specialităţii în ansamblu. În acest caz legăturile etice care justifică profesia încep să slăbească. Dacă moralul este grav subminat, branşa medicală devine cinică şi în loc să caute recompense într-o muncă bine făcută, medicii vor urmări doar banii, puterea sau distincţiile neînsemnate.

Modificările stilului de viaţă, total independente de medicină, pot şi ele să genereze un dezechilibru. Urbanizarea forţată a României în timpul comunismului şi mutarea acestei populaţii la bloc a avut un efect benefic, cel puţin la început, prin asigurarea accesului la apa curentă, canalizare şi căldură. În schimb, ritmul tradiţional de viaţă a dispărut, cu consecinţa creşterii patologiilor legate de stres. Organizarea industrială a vieţii a făcut ca asistenţa medicală să fie mutată în fabrici şi uzine pentru ca salariaţii să nu piardă timpul umblând pe la doctori. Această măsură organizatorică a rupt legătura tradiţională dintre medic şi familia pacientului, legătură ce asigura confort bolnavului şi siguranţă familiei. Aceasta a fost doar una din dintre evoluţiile care au făcut ca asistenţa medicală să devină impersonală şi instituţionalizată, transformând imaginea de sine a medicului din cea de vindecător al comunităţii, în cea de simplu angajat. În loc să se cufunde în viaţa pacienţilor, medicii s-au distanţat de casele şi familiile celor pe care îi îngrijeau. În cabinetele lor, înconjuraţi de instrumentele şi accesoriile meseriei, ei au adoptat un rol profesional intimidant. Probabil că asistenţa medicală a devenit astfel mai eficientă, dar cu preţul pierderii  imaginii tradiţionale a medicului şi abandonării acelor valori care au făcut din medicină o carieră respectată de societate şi care oferă satisfacţii personale.

Armonia medicinei este afectată şi de legăturile economice şi politice care o susţin dar o şi limitează. Mulţi medici au fost atraşi în politică sau de mirajul pieţei, motiv pentru care nu mai este clar dacă medicina asigură funcţia ce i-a fost atribuită iniţial, sau promovează interesele unor anumite grupuri. Medicina este uneori  forţată să servească scopurile celor aflaţi la putere, ceea ce duce la compromiterea obiectivelor şi valorilor sale originare. În prezent medicii sunt obligaţi să ia decizii dificile: să continue să prescrie un tratament eficient care probabil ajută pacientul, sau un tratament mai puţin eficient, dar mai ieftin, care ar fi în avantajul bilanţului contabil al asigurărilor medicale? Controlul economic divizat între stat, asigurări şi pacient, duce la probleme de loialitate, iar vechile reguli nu se mai aplică în practică. Dacă interesul pacientului nu este pus mai presus de cel al statului şi al asigurărilor, atunci funcţia medicinei este pervertită, profesia îşi pierde mandatul social, iar medicii sunt demoralizaţi.

Armonia internă a medicinei poate fi afectată şi de dezvoltarea internă a specialităţilor. Modificarea unor valori şi priorităţi ce par iniţial dezirabile pot implica costuri ascunse. Cercetarea biomedicală este esenţială pentru dezvoltarea profesiei. Dacă predarea va pune accent doar pe valorile ştiinţifice ignorând valoarea umanistă a medicinei, natura profesiei se va schimba în detrimentul îngrijirii suferinţei ceea ce va fi deranjant pentru public. O asemenea schimbare îi va descuraja şi pe studenţii atraşi spre medicină de valorile tradiţionale ale îngrijirii pacienţilor. Pe măsură ce statutul ştiinţelor creşte, medicii sunt tentaţi să adopte, în relaţia cu pacienţii,  rolul cercetătorilor în locul venerabilului rol de vindecător.

În final aş vrea să fac câteva observaţii privind piaţa liberă în domeniul asistenţei medicale. Piaţa este acel loc unde se întâlneşte cererea cu oferta de asistenţă medicală. În conformitate cu ideologia pieţei libere, mâna invizibilă a cererii şi ofertei ajustează automat interesele concurente ale diverşilor furnizori de servicii medicale. Problema în acest caz este că o mare parte a populaţiei nu-şi poate permite accesul la o asistenţă medicală de calitate. Avem atunci două soluţii posibile. Putem subordona valorile culturale umanitare cererilor pieţei, şi atunci va trebui să recunoaştem că sănătatea este unul din acele bunuri pe care doar cei înstăriţi şi le pot permite, asemeni unei a doua case, sau a educaţiei în străinătate. A doua opţiune este să convenim că, în cazul sănătăţii, valorile umanitare primează faţă de legile cererii şi ofertei. Asta nu înseamnă că suntem împotriva economiei de piaţă, ci împotriva medicinei de piaţă. Dacă dorim să rămânem oameni, piaţa nu trebuie lăsată să dicteze toate aspectele vieţii sociale.

 

 

Dr. Sever Cristian Oană

 


Psihologia terorismului

Psihologii au fost chemaţi să sondeze psihicul teroriştilor pentru a afla ce îi motivează ca să comită actele lor monstruase. Departamentul american al Homeland Security (Securitatea Internă) a alocat 12 milioane de dolari pentru a finanţa un consorţiu de cercetare (Study of Terrorism and Responses to Terrorism – START) format din 30 de specialişti care să studieze originile, dinamica şi impactul psihologic al acestor acţiuni devastatoare.

Cercetarea s-a dovedit a fi extrem de dificilă, în primul rând din punct de vedere metodologic. Studiile empirice fiind dificile nu este de mirare că numărul teoriilor privind terorismul depăşeşte numărul studiilor serioase. Orice studiu psihologic valid al terorismului presupune contactul personal cu teroristul aflat în libertate. Asta duce la asumarea din partea psihologului a unor riscuri enorme, de a fi răpit, sechestrat sau chiar ucis ca suspect de infiltrare în rândul organizaţiei teroriste. Chiar dacă este acceptat nu înseamnă că va reuşi să afle ceva important din punct de vedere ştiinţific deoarece de cele mai multe ori teroriştii nu vorbesc deschis despre sentimentele lor ci recurg la discursul de propagandă. Alte surse de informaţii psihologice sunt familiile teroriştilor şi dosarele de urmărire penală. Acestea însă sunt informaţii superficiale şi nu se pot substitui contactului direct cu subiectul. Nu în ultimul rând cercetătorul, dacă nu lucrează pentru guvern, riscă să fie anchetat de serviciile speciale ca presupus simpatizant al terorismului. În aceste codiţii singura sursă validă de informaţii care mai este disponibilă o reprezintă interviutile şi testele psihologice făcute teroriştilor aflaţi în închisoare. Nu de puţine ori însă rezultatele acestor cercetări sunt declarate secrete de serviciile de securitate.

În ciuda acestor dificultăţi metodologice  se poate totuşi contura un tablou coerent al psihologiei teroristului. Marea majoritate a teroriştilor nu suferă de boli mentale, ci sunt oameni în esenţă raţionali care evaluează costurile şi beneficiile actului terorist şi ajung la concluzia că este profitabil. Beneficiile estimate nu au însă valoare decât într-un context social particular. Dinamica psihologică a grupului, condus cel mai adesea de un lider carismatic, are un rol puternic în a-i convinge pe indivizi să adopte idealurile organizaţiei şi să folosească violenţa pentru a le atinge. Factorii de personalitate au şi ei un rol în atragerea indivivizilor spre terorism. Grupurile teroriste asigură membrilor lor un sentiment de apartenenţă şi delegare a puterii, iar în unele situaţii mijloacele de a răzbuna nedreptăţi istorice.

Între 1996 şi 1999, Nasra Hassan, angajată de ONU, a intervievat 250 de membri ai mişcărilor Hamas şi Jihadul islamic. Niciunul dintre aceştia nu era depresiv sau descurajat şi discutau cu detaşare despre atacurile executate. Ei erau motivaţi de sentimente religioase puternice şi aveau convingerea că ceea ce facuseră era drept. Cecetările făcute în Regatul Unit asupra membrilor IRA, în Germania asupra membrilor RAF şi în Liban asupra membrilor Hezbollah au infirmat ipoteza tulburării de personlitate antisocială drept cauză a violenţei politice sau religioase. În realitate liderii organizaţiilor teroriste chiar îi elimină pe cei cu tulburări mentale deoarece sunt instabili şi pun în pericol organizaţia. ‚‚Alegerea raţională’’ a teroriştilor se bazează pe un vechi proverb chinezesc care spune: ‚‚omoară unu ca să sperii o mie.’’  Teoria terorismului se bazează pe violenţă şi pe perpetuarea fricii pentru atingerea unor obiective politice şi religioase.

Marc Sageman specialist în psihiatrie judiciară la universitatea din Pennsylvania a studiat documente guvernamentale şi judiciare privind 400 de terorişti. Rezultatele sunt surprinzătoare: 90% provin din familii normale şi iubitoare; 63% au urmat cel puţin liceul comparativ cu 6% în lumea subdezvoltată. Atentatorii de la 11 septembrie proveneau din familii saudite şi egiptene înstărite şi urmau  studii universitare. În cartea sa Understanding Terror Networks din 2004, Sageman susţine: ‚‚Teroriştii sunt în general oameni complet normali…oameni obişnuiţi ca mine şi ca tine. În multe privinţe ei sunt printre cei mai străluciţi în societăţile din care provin.’’ Psihologii israelieni au efectuat postmortem profilul psihologic a 93 de atentatori palestinieni sinucigaşi cu vârste cuprinse între 17 şi 23 de ani. Toţi erau ne-educaţi, şomeri şi necăsătoriţi. Specialistul în psihologie politică de la universitatea George Washington, Jerrold M. Post susţine că indiferent de originea socială, toţi teroriştii îşi subordonează identitatea personală unei identităţi colective. Psihologia de grup ne arată că numai în contextul grupului, calculul raţional al teroristului are sens, deoarece beneficiar este grupul şi nu individul. Grupul însă trebuie să aibă un lider carismatic care să-i convingă pe recruţi de validitatea acţiunii propuse. Interviurile cu 15 atentatori sinucigaşi eşuaţi a arătat că toţi puneau interesele grupului deasupra propriilor interese. Discursul liderilor era mai mult sau mai puţin următorul: ‚‚Vă aşteaptă o viaţă de nimic, dar puteţi face ceva important cu viaţa voastră şi veţi fi incluşi în galeria martirilor…’’ Majoritatea recruţilor erau educaţi din familie să-şi urască duşmanul. Faptul că unii lideri extremişti folosesc citate din textele religioase pentru a justifica violenţa îi face pe recruţi să creadă că prin violenţă îşi vor afirma credinţa. De obicei obiectivele politice ale grupărilor extremiste sunt mascate de un discurs religios. Rebelii ceceni care au luat ostatici 800 de spectatori la un teatru din Moscova în 2002 doreau din punct de vedere politic independenţa, iar credinţa religioasă îi motiva să devină martiri.

Aderarea la un grup terorist îi conferă  un sentiment de apartenenţă la o comunitate, de putere şi de identitate unui om care altfel s-ar fi simţit singur, neajutorat şi neînsemnat. Acţiunea armată îl face să se simtă puternic, că domină şi că în sfârşit contează în lume! În anumite societăţi recrutarea într-un grup terorist este facilitată de presiunea socială. Când toţi băieţii de pe strada ta sunt membri este periculos să nu devii şi tu membru. În plus aceste societăţi au de răzbunat umilinţe colective la care au fost supuşi de duşman şi care au fost păstrate în memoria colectivă. În felul acesta se intră în cercul vicios al violenţei cu lovituri şi contralovituri care se perpetuează la nesfârşit.

Psihologii speră ca prin sondarea psihologiei colective a grupurilor teroriste să găsescă mijloace de a stopa noi recrutări, să dezbine grupările existente şi să ofere şanse de evadare membrilor vechi. Discreditarea liderilor este un mod de a le diminua puterea  şi influenţa. Opinia noastră este însă că cel mai important mod de a reduce terorismul este ca aceşti tineri să crească în familii şi în societăţi care să-i înveţe să se iubească pe ei mai mult decât îşi urăsc duşmanii.

Psiholog, Melinda Boroş

Dr. Oană Sever Cristian