Monthly Archives: septembrie 2011

Ești doctor bun?

Eşti doctor bun? Această întrebare este din ce în ce mai des pusă de pacienţi, guvern, case de asigurări de sănătate şi ziarişti. Pretenţiile de despăgubire şi reclamaţiile împotriva medicilor cresc în întreaga lume. Cazurile, bine mediatizate, au pus sub lupa investigatorilor practicile curente ale diverselor spitale, laboratoare sau medici individuali. Malpraxisul tinde să devină o industrie. Cu toate acestea societatea românească nu pare dispusă să aibă o dezbatere serioasă privind tipul de doctor pe care şi-l doreşte şi ce aşteaptă de la el. Creşterea constantă a cheltuielilor cu îngrijirea sănătăţii, dar şi cu formarea medicilor ne obligă să cercetăm aceste aspecte pentru a putea găsi o soluţie.

O modalitate de a defini un bun doctor presupune că acesta trebuie să aibă abilităţile unui om de ştiinţă aplicativă: o bună experienţă clinică şi cele mai bune dovezi ştiinţifice. Medicul bun trebuie să aibă o bună judecată clinică şi o bună cunoaştere a celor mai noi cercetări ştiinţifice pe care să le aplice într-un mod creator în îngrijirea pacienţilor săi.

O altă modalitate de a defini un bun medic se trage direct din dictonul Socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi” şi a intrat în tradiţia uitată a facultăţilor de medicină. Importanţa vocaţionalismului în medicină şi a calităţilor personale pe care le presupune – spunerea adevărului, mintea deschisă la îndoială, cercetare şi învăţare din greşeli – s-au pierdut înecate în masa de cunoştinţe şi abiltăţi tehnice predate în facultăţi. Viaţa interioară a multor medici este complicată de o luptă continuă cu informaţii contradictorii, sentimente şi gânduri incoerente. Dacă aceasta este norma, atunci orice prilej de a reflect asupra aspectelor bune şi a celor rele ale sinelui îi va ajuta pe medici să devină buni practicieni. Totuşi proliferarea organismelor şi agenţiilor de control fie ale statului, fie ale societăţii civile, demonstrează că conştiinţa profesională şi introspecţia reflexivă nu mai sunt garanţii suficiente pentru a defini un bun doctor. Probabil că sisteme raţionale de monitorizare sunt necesare dacă plecăm de la premiza că orice doctor este supus greşelii şi poate deveni un doctor problemă. Imaginaţi-vă un oraş cu 50.000 de locuitori (numărul aproximativ al medicilor din România) în care nimeni nu comite vreun act criminal, nimeni nu înebuneşte, nimeni nu se îmbată, nimeni nu este corupt, nimeni nu-şi pierde competenţa şi nimeni nu abuzează de poziţia pe care o are. Oraşul s-ar putea numi cu îndreptăţire Utopia!

Guvernele din ţări cu societăţi mai complexe au început în urmă cu o generaţie să definească variabile care ţin de proces şi de rezultat pentru a proba competenţa clinică, precum şi markeri care să dovedească complianţa cu ghidurile de bună practică medicală şi cu regulamentele de funcţionare. Aceste variabile tind să devină insrumente de măsură „surogat” pentru definirea calităţii de bun practician al medicinei.

Totuşi notiunea de „medic bun” poate fi limitată doar la probarea competenţei şi performanţei? În definitv când ataşăm adjectivul „bun” substantivului „medic” o mare parte din înţelesul lui ţine de ce înţelegem prin medic. Iar asta ne duce la educaţie şi formare, la cunoştinţele, competenţele şi valorile pe care le transmitem studenţilor şi rezidenţilor în timpul facultăţii şi rezidenţiatului. Deci în cazul doctorilor termenul de „bun” înseamnă din ce în ce mai mult a îndeplini anumite standarde de competenţă.

Putem lumina înţelesul de „doctor bun” şi altfel, de exemplu încercând să vedem ce este un doctor „slab”. Acesta este un doctor creditat cu bune intenţii dar insuficient sau inadecvat în ceea ce priveşte cunoştinţele sau abilităţile necesare în meserie. În acest caz doctorul slab va fi depistat de procedurile de monitorizare a performanţei medicale. El este în esenţă recuperabil deoarece odată identificată „slăbiciunea” şi având în vedere bunele lui intenţii poate fi oricând trimis la un curs de perfecţionare, fără a fi umilit. Ce putem spune în schimb de un doctor „rău” ? Acesta este un medic care în ciuda unor cunoştinţe şi abilităţi profesionale superioare este mânat, cel puţin ocazional, de intenţii rele, valori sociale indezirabile şi motive suspecte. Eticheta de doctor „rău” presupune defecte morale serioase, deşi acestea pot coexista cu aspecte profesionale bune. Deci procedurile de monitorizare a performanţei medicale nu ne sunt de mare folos în depistarea „doctorului rău”. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, varietăţile de doctor bun, slab şi rău pot coexista în aceeaşi persoană, manifestându-se la momente diferite. Aceasta nu înseamnă că a fi bun doctor este un ideal de neatins. Înseamnă în schimb că scopul educaţiei medicale este de a „alia” competenţa profesională a omului de ştiinţă aplicată cu capacităţile reflexive ale umanistului. Această misiune dificilă revine în principal medicilor formatori care trebuie să joace rolul de model profesional al studentului şi rezidentului, ca un adevărat mentor spiritual.


Dr. Sever-Cristian OANĂ