Monthly Archives: mai 2011

Filmul din minte

Filmul este cea mai puţin realistă dintre formele de artă”.

David Mamet, dramaturg, scenarist şi regizor american

Suntem creaturi temporale. Mişcările, percepţiile, gândurile şi conţinutul conştiinţei noastre se desfăşoară în timp. După cum spunea J.L.Borges „Timpul este un fluviu care mă duce cu el, iar eu sunt timpul.” Dar este acest timp ca fluviul lui Borges, sau este o succesiune de momente discrete înlănţuite?

Pentru David Hume, în secolul XVIII, spiritul nu era decât „o colecţie de percepţii diferite care se succed cu o viteză inimaginabilă şi sunt într-un curent şi mişcare perpetuă.” William James, în „Principiile Psihologiei” (1890) credea că, pentru posesorul ei, conştiinţa pare întotdeauna continuă, fără breşe sau diviziuni, chiar dacă conţinutul conştiinţei se schimbă în permanenţă. „Curentul gândurilor” ne duce fără ciocniri de la un gând la altul, de la un percept la următorul, fără întrerupere. Gândirea este deci un flux, un „curent al conştiinţei”. James însă şi-a pus problema şi altfel: „dacă conştiinţa este discontinuă în realitate… şi ni se prezintă sub aspect continuu graţie unei iluzii…?” Dacă ar fi scris aceste rânduri câţiva ani mai târziu, asemănarea cu cinematograful nu i-ar fi scăpat. Această analogie a fost stabilită in 1908 de Henry Bergson în cartea „Evoluţia creatoare” din care un întreg capitol este dedicat „mecanismului cinematografic al gândirii şi iluziei mecaniciste”. Au avut James şi Bergson intuiţia unui adevăr profund când au comparat percepţia vizuală şi fluxul conştiinţei cu un astfel de mecanism?

În anii 1960-1970 neurologul Oliver Sacks a observat la pacienţii săi cu migrenă că în timpul accesului aceştia pierd sensul continuităţii vizuale şi al mişcărilor şi văd în schimb clipind o serie de planuri. În anumite momente sunt clare şi distincte şi se succed fără să se suprapună, iar alteori sunt estompate ca nişte fotografii supraexpuse. Fiecare plan rămâne vizibil până ce apare următorul, iar uneori trei, patru scene sunt vizibile cele mai vechi devenind mai palide şi dispărând treptat. Frecvenţa cu care clipeşte imaginea în timpul episodului migrenos este de 6-12 imagini pe secundă. Pacienţii le descriu ca pe derularea prea lentă a unui film, motiv pentru care Dr. Sacks le-a denumit „viziuni cinematice”(Migraine, 1992). Acest efect vizual nu apare doar în epilepsie ci şi în intoxicaţiile cu psihodisleptice precum LSD. În aceste din urmă cazuri mai apare în plus şi o trenă vizuală a obiectelor în mişcare, un fel de halou care încojoară şi urmează obiectul aflat în mişcare. Psihologul francez Paul Fraisse de la Sorbonna scrie în cartea sa „Psihologia timpului” că „fenomene inaparente sau inperceptibile în situaţii normale sunt susceptibile să devină evidente în oglinda deformantă (ca de bâlci) a patologiei”. Pornind de la această observaţie Dr. Sacks şi-a pus întrebarea dacă aceste discontinuităţi perceptuale apar şi în condiţii normale. Un exemplu la îndemână este atunci când privim o elice sau o roată care se mişcă cu o viteză constantă şi avem iluzia că paletele sau spiţele se mişcă în sens invers pentru scurt timp. Dacă filmăm această mişcare iluzia rămâne, ceea ce denotă că viteza de rotaţie a roţii nu este sincronă cu viteza de filmare (numărul de imagini pe secundă). Atunci se pune problema dacă mecanismele noastre perceptuale clipesc sau sunt asincrone? O echipă de cercetători de la universitatea Duke sub conducerea lui Dale Purves a confirmat că aceste percepţii iluzorii sunt universale. După ce au exclus toate cauzele posibile de discontinuitate (luminatul intermitent, mişcările oculare, etc.) au ajuns la concluzia că sistemul vizual tratează informaţiile pe care le primeşte în episoade secvenţiale cu viteza de 3-8 episoade pe secundă, iar această secvenţă de imagini este percepută normal ca un flux neîntrerupt de imagini. Aceste date sugerează că ficţiunea cinematografică este convingătoare deoarece noi înşine decupăm timpul şi realitatea ca o cameră de filmare scindând-o în planuri discrete pe care apoi le reasamblăm într-un flux ce pare continuu. Această descompunere a tot ceea ce vedem în serii de momente succesive permite creierului să detecteze şi apoi să „compună” mişcarea. Tot ce are de făcut este să noteze poziţiile diferite pe care obiectele le ocupă de la un plan la altul pentru a deduce direcţia şi viteza deplasării. Desigur creierul nu calculează ca un robot oarecare, pentru că noi percepem mişcarea ca o experienţă calitativă, precum culoarea sau profunzimea. Geneza acestor „qualia” ne scapă, pentru că noi nu înţelegem încă cum computaţiile cerebrale obiective se transformă în experienţe subiective. Neuroştiinţele, folosind tehologii de cercetare ultramoderne, ne permit să întrezărim corelatele neuronale ale conştiinţei. O inovaţie considerabilă a constat în abordarea „populaţiilor neuronale”. Ţinând cont că există aproximativ un miliard de neuroni, dacă modificăm forţele de conexiune neuronale, experienţa poate favoriza formarea de grupe funcţionale sau coaliţii temporare de neuroni în orice parte a creierului, coaliţii care să corespundă unei categorii experienţiale. Deci în locul imaginii de program imuabil ca cel de calculator trebuie să introducem modele de funcţionare a creierului mai subtile, de tip biologic, precum selecţia prin experienţă. În limitele anatomice şi fiziologice ale creierului se produce o selecţie Darwinistă între grupe de neuroni, selecţie ce duce la modificări sinaptice şi morfologice subtile. După cum credea William James, conştiinţa nu este „un lucru”, ci un proces. Orice proces conştient se bazează pe interacţiunea dinamică şi reciprocă (reintrantă) dintre grupe neuronale aflate în regiuni cerebrale diferite: sistemul mnezic din creierul anterior, sistemele de categorisire perceptuală din creierul posterior şi talamus, după cum susţine Gerald M. Edelman.

În februarie 2003, Francis Crick şi Christof Koch au publicat un articol fundamental în „Nature Neuroscience” în care au demonstrat că „conştiinţa vizuală percepe o serie de instantanee statice pe care mişcarea este „pictată” … aceste percepţii fiind din punct de vedere temporal discrete”. Procesul debutează cu transmiterea cu o viteză dată a unei excitaţii neuronale către zona cortexului vizual specializat în perceperea mişcării. Pentru a ajunge la conştiinţă această excitaţie neuronală, sau reprezentarea de ordin superior care îi corespunde trebuie să depăşească un anumit prag de intensitate şi să se menţină deasupra acestui nivel. Deci pentru Crick şi Koch conştiinţa este un „fenomen de prag”. Pentru a depăşi acest prag grupul de neuroni implicaţi trebuie să-şi asigure cooperarea altor părţi ale creierului (de obicei din lobul frontal) aliindu-se cu mii de alţi neuroni cu care formează o „coaliţie”. Aceste coaliţii se fac şi se desfac în fracţiuni de secundă şi constau în formarea de conexiuni reciproce între cortexul vizual şi numeroase alte arii cerebrale care „conversează” între ele. În fine conştientizarea unei percepţii vizuale unice presupune activarea în paralel a milioane de neuroni care se modifică reciproc. Coaliţia de neuroni trebuie nu numai să depăşească un anumit prag de intensitate dar şi să persiste un anumit timp (sute de milisecunde), aceasta fiind şi durata momentului perceptual. Activitatea coaliţiei implică prezenţa unui „histerezis” adică să persiste mai mult decât stimulul. Helmholtz a presupus în secolul XIX existenţa histerezisului, dar el credea că se produce în retină, în timp ce Crick şi Koch l-au plasat în neuronii din cortex. Altfel spus, impresia de continuitate a mişcării provine din încălecarea momentelor perceptuale succesive. Este deci probabil ca viziunile cinematice din atacul de migrenă să fie datorate anomaliilor excitabilităţii coaliţiilor neuronale cu un histerezis fie prea lung, fie prea scurt.

Conştiinţa umană este desigur mult mai complicată, dar în esenţă pleacă de la acest mecanism de bază. Continuitatea tematică şi personală a conştiinţei individuale depinde de limbaj, de conştiinţa de sine şi de aprehensiunea explicită a trecutului şi a viitorului. Noi suntem deci regizorii, producătorii şi eroii filmului din conştiinţa noastră. Omul nu este doar o colecţie de momente cum credea Proust, ci de momente ce curg dintr-unul în altul ca fluviul lui Borges.

Dr. Sever Cristian Oana

Psih. Melinda Boroş


De ce nu iubim politicienii

Pesimiştii susţin că singurul lucru pe care l-a făcut democraţia a fost să lase toţi imbecilii să-şi dea cu părerea. Acesta este un adevăr parţial sau o minciună prin omisiune. Democraţia garantează tuturor cetăţenilor dreptul la libera exprimare a opiniilor. Asta inseamnă că nimeni nu-i împiedică pe oamenii competenţi şi inteligenţi să intervină în dezbaterile publice şi să-i combată pe imbecilii guralivi. Cu toate astea majoritatea oamenilor valoroşi pe care îi cunosc evită să se „bage” în dispute pe principiul că: „nu e bine să te cerţi cu un prost pentru că te coboară la nivelul lui şi te bate cu experienţa”. (Prietenul meu Victor Ionescu încheia toate mailurile pe care mi le trimitea cu această maximă.) Ideea cheie din această maximă este „ te coboară la nivelul lui..” Ergo, pentru a câştiga disputa nu trebuie să te cobori la nivelul lui. Acesta este însă un deziderat greu de atins pentru că la toate dezbaterile publice participă cel puţin câte un politician care se legitimează nu cu valoarea proprie ci cu cea de „ales al poporului” şi de aceea se simte obligat să coboare nivelul discuţiei la „nivelul poporului”. Deoarece această specie s-a înmulţit peste măsură, comportamentul ei trebuie studiat pentru a şti cum să o combatem ca să nu ajungă o ameninţare pentru oamenii normali. Printre politicieni există şi mutanţi competenţi şi oneşti, dar nu pe ei îmi propun să-i studiez în continuare.

Din punctul de vedere al funcţiilor psihologice de bază, politicienii sunt inteligenţi, cu o bună memorie a numelor şi faptelor adversarilor, şi au o viteză crescută de procesare a informaţiilor cu potenţial de oportunitate. Bref, la aceşti factori se situează constant peste medie. Totuşi aceste studii nu surprind caracteristicile specifice politicienilor. De aceea s-a dezvoltat o nouă ramură a psihologiei, numită psihologia puterii.

Vedem zilnic în media politicieni care deplâng dispariţia valorilor familiei, dar în particular au o amantă, sau politicieni care critică risipa guvernului, dar în particular profită de fonduri publice pentru câştiguri private. Aceasta este pur şi simplu ipocrizie, iar legătura dintre putere şi ipocrizie este evidentă. Totuşi aceste observaţii de bun simţ nu ţin loc de ştiinţă, deşi sunt corecte. Din punct de vedere ştiinţific întrebarea trebuie reformulată astfel: puterea are tendinţa să corupă, sau puterea îi atrage doar pe cei coruptibili?

Joris Lammers de la Universitatea Tilburg din Olanda şi Adam Galinsky de la Universitatea de Nord-vest din Ilinois au făcut o serie de experimente, publicate în Psychological Science, în care au încercat să producă stări de putere sau lipsă de putere în mintea participanţilor pentru a le testa tăria convingerilor morale.

Într-o primă serie de experimente cei doi cercetători au folosit 61 de voluntari studenţi, împărţiţi în două loturi, cărora li s-a amorsat o stare de putere crescută, sau de putere scăzută.

Procesul de amorsare psihologică (priming) constă în declanşarea unor amintiri specifice folosind un stimul specific. De exemplu pescuitul amorsează un înţeles pentru cuvântul „banc”, în timp ce petrecerea amorsează alt înţeles. În studiul de faţă amorsarea s-a realizat punând studenţii să redea în scris o situaţie în care au fost la putere, respectiv au fost lipsiţi de putere. Apoi subiecţii celor două grupuri au fost întrebaţi în ce măsură este moral să depăşeşti viteza legală dacă eşti în întârziere la o întâlnire, şi în ce măsură este moral să minţi la declaraţia de impozitare pentru a plăti un impozit mai mic. Pe scala de evaluare nota 1 însemna extrem de imoral, iar nota 9 foarte moral. Rezultatele, fără a fi surprinzătoare sunt totuşi interesante. Cei cărora li s-a amorsat o stare de mare putere au considerat că este relativ imoral pentru ceilalţi să depăşască viteza legală (scor 6,3), în timp ce este relativ moral pentru ei înşişi să facă acelaşi lucru (scor 7,6). Cei cărora li s-a amorsat o stare de lipsă de putere au considerat că este egal de imoral şi pentru ei ( scor 7,2) şi pentru ceilalţi (scor 7,3) să depăşească viteza legală. În materie de impozite diferenţele au fost şi mai mari, probabil pentru că şi miza este mai mare. Cei puternici au considerat că este imoral (scor 6,6) ca ceilalţi să înşele fiscul, dar este moral ca ei să facă acelaşi lucru (scor 7,6). Cei lipsiţi de putere au considerat exact invers, că nu este chiar aşa de imoral ca ceilalţi să înşele fiscul (scor 7,7), dar este imoral ca ei înşişi să o facă (scor 6,8). Iată deci că avem dovada ştiinţifică precum că cei aflaţi la putere se poartă ipocrit, condamnând vehement la alţii încălcările moralei pe care le practică ei înşişi în mod curent. Totuşi, de ce nu se căiesc decât arareori politicienii, sau cu alte cuvinte „ce-i mâna pe ei în luptă?” Cei doi cercetători menţionaţi au continuat cu alte experimente pentru a afla răspunsul şi la această întrebare.

Un grup de 105 participanţi a fost împărţit în două loturi. Participanţii din primul lot au fost rugaţi să redea în scris o situaţie în care au primit pe merit o poziţie de mare putere sau de lipsă de putere. Cei din al doile lot a trebuit să relateze o situaţie în care au primit nemeritat o poziţie de mare putere sau de lipsă de putere. Apoi toţi participanţii au fost întrebaţi cât este de moral ( pe aceeaşi scală de la 1 la 9) să-ţi îsuşeşti o bicicletă găsită abandonată. Cei „puternici” care considerau că li se cuvine puterea, au calificat ca imorală însuşirea bicicletei de către alţii (scor 5,1), dar perfect moral să şi-o însuşească ei înşişi (scor 6,9). La toţi cei lipsiţi de putere atitudinea a fost inversă, ca la testul evaziunii fiscale de mai sus, adică au fost mai aspri cu ei înşişi decât cu ceilalţi. Surpriza vine însă de la cei puternici care considerau că nu-şi merită poziţia: ei au considerat că este imoral ca ei înşişi să-şi însuşească bicicleta (scor 3,9), dar este mai puţin imoral dacă ceilalţi ar face-o (scor 6).

Concluzia acestor studii este că oamenii aflaţi la putere, şi care cred că aceasta li se cuvine pe merit, nu încalcă regulile doar pentru că pot, ci şi pentru că cred sincer că sunt îndreptăţiţi să o facă. Ei simt intuitiv că pot să-şi însuşească tot ce doresc pentru că este “dreptul” lor. Această cultură a “îndreptăţirii” este esenţială pentru înţelegerea comportamentului clasei politice de la noi şi de aiurea. Să nu uităm că “privilegiu” înseamnă “lege privată”. Deci politicienii în mod sincer vor “egalitate, dar nu pentru căţei”. Acest lucru fundamental a fost înţeles şi de Platon şi de Aristotel care recomandau

să nu se dea puterea decât celor ce nu şi-o doresc. Dar cum să faci asta practic? Nu avem niciun test psihologic prin care să putem selecta politicienii. Singura pavăză împotriva comportamentului abuziv este garantarea libertăţilor individuale. Libertatea însă nu vine din haos ci dintr-o anumită formă de ordine – nu din democraţia nelimitată şi directă, ci din democraţia reglementată. Avem nevoie în politică, ca şi în viaţă, de anumite călăuze şi constrângeri. Libertatea este cu adevărat protejată când aceste elemnte de siguranţă sunt puternice. Democraţia occidentală are un guvern ales, dar şi legi constituţionale şi drepturi, un sistem juridic independent, partide politice puternice, Biserici, firme, asociaţii private şi elite profesionale. Democraţia politică este un element esenţial – prin care poporul deţine puterea supremă – dar sistemul este complex şi nu toate părţile lui sunt supuse alegerii. Scopul elitelor şi al altor grupuri şi instituţii „nedemocratice” este de a tempera patimile publicului, de a-i educa pe cetăţeni, de a ghida democraţia şi astfel de a proteja libertatea. Deviza facultăţii de drept a Universităţii Harvard este „ constrângerile înţelepte îi fac pe oameni liberi”. Din păcate forţele care au ghidat democraţia se erodează rapid. Pe toate le înlocuieşte sondajul de opinie. Politicienii, jurnaliştii şi marile corporaţii cheltuiesc mulţi bani, timp şi energie încercând să ghicească părerile publicului despre orice, de la vaccinări până la fast-food şi asigurări. Această cursă nu s-a născut din respect pentru public ci din dorinţa de a fi primul care îngenunchează în faţa opiniei publice. Măgulirea orgoliului poporului se soldează cu reconfirmarea privilegiilor politice, sau cu creşterea vânzărilor în detrimentul concurenţei. Institutele de sondare au devenit prezicătorii de astăzi, interpretând rezultatele sondajelor cu gravitatea cu care preoţii Romei antice citeau în măruntaiele de pasăre. Cercetări ştiinţifice de zeci de ani şi recomandările elitei medicale nu valorează cât un sondaj de opinie care arată temerile poporului, izvorâte din ignoranţă, faţă de un nou vaccin. Politicianul care reuşeşte primul să interzică vaccinul îşi asigură un nou mandat însoţit de privilegiile aferente poziţiei de putere. Eforturile medicilor de a recâştiga încrederea populaţiei, eforturi ghidate de un proiect pe termen lung de a creşte starea de sănătate a populaţiei, sunt imediat anihilate de proiectul politicienilor pe termen scurt de a recâştiga puterea şi a-şi păstra privilegiile. Orice dezbatere publică la care participă politicienii se transformă imediat într-o competiţie în care trebuie să-ţi anihilezi adversarul. Orbiţi de putere şi lacomi de privilegii, ei presupun a priori că asta doresc şi reprezentanţii elitelor profesionale. Lupta este inegală, dar nu trebuie abandonată, deoarece de prestigiul elitelor profesionale depinde însăşi sănătatea democraţiei în Romania.

Dr. Sever Cristian Oană


Homosexualul cenuşiu

Zilele trecute am văzut în centrul Bucureştiului un poster uriaş cu un bebeluş ce poartă la încheietură o brăţară pe care scrie „homosexual”. Rolul lui este cred să sensibilizeze opinia publică privind existenţa minorităţilor sexuale şi să ne îndemne la toleranţă.

Acestă acţiune de afirmare a minorităţilor sexuale poate părea stridentă în ochii majorităţii şi de aceea necesită o mai atentă examinare. Şi pentru că subiectul are legătură cu medicina trebuie să-l privim şi din acest punct de vedere.

În antichitatea greacă şi romană nu a existat homosexualitate. Cuvântul în sine a apărut abia în anul 1869. Nici grecii şi nici romanii n-au facut niciodată distincţie între homosexualitate şi heterosexualitate. Ei faceau distincţie între activitate şi pasivitate în relaţia sexuală, opunând pur şi simplu falusul tuturor orificiilor. Pederastia greacă era un rit de iniţiere socială prin intermediul căruia sperma adultului transmitea virilitate copilului. Cuvântul grec pentru sodomie „ eispein” se traduce prin latinescul „inspirare”. Iubitul se supunea inspiratorului , de regulă un individ mai în vârstă, şi în schimb dobândea de la acesta tehnica vânatorii şi căpăta cultură , care erau cuprinse amândouă în arta războiului. La Atena prostituarea masculină a adulţilor avea drept consecinţă pierderea drepturilor civice şi un homosexual pasiv, dacă era surprins pe cale de a face politică, era pedepsit cu moartea. La romani morala sexuală era şi mai rigidă. După cum spune Seneca: „pasivitatea constituie o crimă pentru un bărbat născut liber, pentru un sclav este o datorie absolută, iar pentru un libert este un serviciu pe care are datoria să-l facă stăpânului său”. Deci modelul sexualităţii romane era ”dominatio dominus” asupra celuilalt.

Am ţinut să amintesc aceste fapte istorice pentru că principalul argument al homosexualilor în promovarea drepturilor lor este că ei ar fi predestinaţi genetic. Ori în realitate nu este de loc aşa. Orientarea sexuală nu este o chestiune tranşabilă în alb şi negru, ci este un continuum cu diverse nuanţe de gri în care atât genele cât şi mediul determină opţiunea finală a individului. Din păcate mişcarea de afirmare a drepturilor homosexualilor nu face referire la datele ştiinţei ci la „sexualitate ca stil de viaţă” care justifică orice stil de viaţă aşa cum ”valoarea” justifică orice opinie. Şi deoarece stilurilor de viaţă le sunt acordate drepturi , apărarea lor şi deci a homosexualităţii este o cauză morală. Sexul nu mai este o activitate privată ci o cauză ce trebuie apărată politic de atacurile conservatorilor militanţi. Opinia publică poate fi câştigată mai uşor dacă i se induce credinţa că te naşti homosexual la fel cum te naşti alb sau negru şi că nu ai nici o opţiune şi deci nici o responsabilitate. Din păcate pentru militanţii ambelor tabere lucrurile sunt mai complicate, iar homosexualii, măcar unii dintre ei, chiar au o opţiune.

Până în urmă cu o generaţie prejudecăţile împotriva homosexualităţii erau prezente până şi în rândul psihiatrilor care o considerau o tulburare psihologică asemănătoare unei boli. În ediţia din 1968 a  „Manualului pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale” (DSM), homosexualitatea apărea în secţiunea privind deviaţiile sexuale ca exemplu de aberaţie în care interesul sexual „este direcţionat în primul rând către obiecte altele decât persoanele de sex opus”. Sătui să fie priviţi ca nişte nebuni sau rebuturi ale naturii, homosexualii s-au revoltat după un raid al poliţiei New-Yorkeze la barul Stonewall  Inn din Greenwich Village, unul din locurile lor de întâlnire. Timp de 5 zile homosexuali şi militanţi pentru tot felul de cauze s-au adunat în acel loc şi au protestat împotriva discriminării. Aceste proteste au dus la o mai largă acceptare culturală a homosexualitaăţii în societatea americană.

Drept urmare în 1973 Comitetul de nomenclatură al asociaţiei psihiatrice americane (APA) la propunerea lui Robert L. Spitzer de la Universitatea Columbia a recomandat ca termenul „homosexualitate” să dispară din următoarea ediţie a DSM. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cu toate acestea consultarea prin vot a membrilor APA a arătat că 37% dintre psihiatrii practicieni s-au opus schimbării şi i-au acuzat pe membrii Comitetului că ”au sacrificat principiile ştiinţifice în slujba drepturilor civile” adică au cedat la presiunea militanţilor. Modelul psihopatologic prevalent la acea dată era că în perioada copilăriei apare o perturbare a legăturii care se dezvoltă normal între tată şi fiu. Fie tatăl este absent cea mai mare parte a timpului, fie mama este dominatoare şi supraocrotitoare. Aceasta presupune că se poate pune la punct o terapie reparatorie. În ciuda unor dovezi anecdotice nu există dovezi ştiinţifice pentru susţinerea acestei teorii. Desigur unii homosexuali au relaţii proaste cu taţii lor, dar nu acestea i-au făcut să devină homosexuali ci mai degrabă taţii lor i-au respins pentru că i-au simţit efeminaţi. Deşi cabinetele psihiatrilor şi ale psihologilor sunt încă asaltate de bărbaţi deprimaţi, anxioşi sau nefericiţi din cauza tendinţelor homosexuale, se pare că terapiile reparatorii au o eficienţă slabă şi doar ocazională după cum au demonstrat Ariel Shidlo şi Michael Schroder în 2002 , e drept însă că pe un lot mic de pacienţi.

În anul 2003 a apărut un studiu important în „Archives of  Sexual Behavior” condus de acelaşi Spitzer din Comitetul de nomenclatură din 1973. El a chestionat 200 de bărbaţi şi femei care se considerau homosexuali dar care au trăit ca heterosexuali cel puţin 5 ani. Mulţi dintre ei urmaseră diverse terapii de reorientare. În afară de a afla dacă aceste terapii sunt eficiente, Spitzer a vrut să mai afle şi cât de radical îşi pot ei modifica orientarea sexuală. Surpriza a fost că majoritatea subiecţilor trăiseră mai mult de 10 ani ca heterosexuali şi în plus li se scimbaseră atracţia sexuală, fanteziile erotice şi dorinţa în concordanţă cu heterosexualitatea. Schimbările erau clare la ambele sexe. Din erou al stângii contestatare Spitzer a devenit erou al dreptei conservatoare!

Pentru că răspunsul psihiatriei nu a fost tranşant, toată lumea şi-a întors faţa spre genetică. S-au pus două întrebări: 1) Genele joacă vreun rol în orientarea sexuală ?

2) Dacă da, creează ele două tipuri distincte de orientare homo şi heterosexuală sau un continuum al acestor orientări? Deşi nu există rezultate clare cum vrea lumea, studiile pe gemeni crescuţi împreună şi gemeni crescuţi separat arată că, în ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, cu cât au mai multe gene comune cu o rudă homosexuală cu atât este mai probabil să ajungă homosexuali. Uneori, ca în cazul culorii ochilor, genele creează caracteristici distincte. Dar acesta este mai degrabă excepţia. Pentru majoritatea caracteristicilor fizice precum înălţimea sau mărimea craniului regula este continuitatea. În timp ce majoritatea crede că homo şi hetero sunt caracteristici distincte, dovezile sunt împotrivă. Acest fapt are implicaţii importante în înţelegerea controverselor ce înconjoară homosexualitatea.

Încă din 1940 când biologul Alfred Kinsey şi-a publicat rapotul privind practicile sexuale în America, era clar că oamenii „nu reprezintă două populaţii distincte, heterosexuali şi homosexuali…Lumea vie este un continuum în fiecare şi în toate aspectele sale”. Declaraţia recentă de poziţie a Academiei Americane de Pediatrie menţionează clar că „orientarea sexuală se situează de-a lungul unui continuum”. Deci atracţia sexuală nu este o chestiune de alb sau negru, iar etichete precum „homo” sau „hetero” nu pot ilustra complexitatea situaţiei. Este evident că din motive biologic-evoluţioniste majoritatea preferă parteneri de sex opus pentru că astfel se nasc copii şi omenirea propăşeşte. Totuşi între 3 şi 7 % din populaţie sunt atraşi exclusiv de membrii de acelaşi sex, iar mulţi alţii se află pe la mijloc între cele două orientări extreme. Dacă moştenirea genetică te plasează la capătul hetero al continuumului orientării sexuale este evident că nu vei deveni niciodată homo. Dacă genele te plasează la capătul homo al aceleaşi scale este evident că nu vei deveni niciodată hetero. Dar dacă te afli undeva între cele două extreme este evident că mediul va avea o influenţă majoră mai ales în tinereţe. Şi deoarece societatea favorizează relaţia hetero este clar că majoritatea cazurilor vor fi împinse spre heterosexualitate.

Situaţia este similară cu cea a dreptacilor şi stângacilor. Studiile arată că genele joacă un rol minor în determinarea mâinii ce va fi folosită preponderent. Heritabilitatea – proporţia în care o trăsătură este determinată de gene – este de 0,32 pentru folosirea mâinii faţă de 0,84 pentru înălţime şi 0,95 pentru perimetrul cranian. Şi atunci de ce 90 % din populaţie este dreptace? Datorită presiunii culturale în acest sens. Influenţe mai directe sau mai subtile îi fac pe copii să lucreze mai mult cu mâna dreaptă, iar flexibilitatea pe care o au în mica copilărie se pierde cu vârsta. Şi deşi la maturitate îşi pot folosi mâna stângă, faptul că sunt dreptaci este atât de bine întipărit încât li se pare foarte dificil sau chiar imposibil să devină stângaci. Studii făcute în Anglia şi Statele Unite sugerează că heritabilitatea homosexualităţii se situează între 0,25 şi 0,50 pentru bărbaţi şi ceva mai scăzut pentru femei. În acest caz se ridică o întrebare interesantă: dacă copii ar fi crescuţi într-o societate perfect neutră în privinţa orientării sexuale ce orientare sexuală vor manifesta la maturitate? Probabil că nu vor fi jumătate homosexuali, dar în orice caz vor fi mai mulţi decât cei ce se recunosc azi.

În final ce putem să le răspundem, în calitate de medici, militanţilor duri ai celor două tabere hetero şi homo? Un lucru foarte simplu: dacă sunteţi dreptaci încercaţi să scrieţi şi să mâncaţi cu mâna stângă timp de o săptămână (sau invers). Pe urmă mai vorbim!


Homosexualul cenuşiu

Zilele trecute am văzut în centrul Bucureştiului un poster uriaş cu un bebeluş ce poartă la încheietură o brăţară pe care scrie „homosexual”. Rolul lui este cred să sensibilizeze opinia publică privind existenţa minorităţilor sexuale şi să ne îndemne la toleranţă.

Acestă acţiune de afirmare a minorităţilor sexuale poate părea stridentă în ochii majorităţii şi de aceea necesită o mai atentă examinare. Şi pentru că subiectul are legătură cu medicina trebuie să-l privim şi din acest punct de vedere.

În antichitatea greacă şi romană nu a existat homosexualitate. Cuvântul în sine a apărut abia în anul 1869. Nici grecii şi nici romanii n-au facut niciodată distincţie între homosexualitate şi heterosexualitate. Ei faceau distincţie între activitate şi pasivitate în relaţia sexuală, opunând pur şi simplu falusul tuturor orificiilor. Pederastia greacă era un rit de iniţiere socială prin intermediul căruia sperma adultului transmitea virilitate copilului. Cuvântul grec pentru sodomie „ eispein” se traduce prin latinescul „inspirare”. Iubitul se supunea inspiratorului , de regulă un individ mai în vârstă, şi în schimb dobândea de la acesta tehnica vânatorii şi căpăta cultură , care erau cuprinse amândouă în arta războiului. La Atena prostituarea masculină a adulţilor avea drept consecinţă pierderea drepturilor civice şi un homosexual pasiv, dacă era surprins pe cale de a face politică, era pedepsit cu moartea. La romani morala sexuală era şi mai rigidă. După cum spune Seneca: „pasivitatea constituie o crimă pentru un bărbat născut liber, pentru un sclav este o datorie absolută, iar pentru un libert este un serviciu pe care are datoria să-l facă stăpânului său”. Deci modelul sexualităţii romane era ”dominatio dominus” asupra celuilalt.

Am ţinut să amintesc aceste fapte istorice pentru că principalul argument al homosexualilor în promovarea drepturilor lor este că ei ar fi predestinaţi genetic. Ori în realitate nu este de loc aşa. Orientarea sexuală nu este o chestiune tranşabilă în alb şi negru, ci este un continuum cu diverse nuanţe de gri în care atât genele cât şi mediul determină opţiunea finală a individului. Din păcate mişcarea de afirmare a drepturilor homosexualilor nu face referire la datele ştiinţei ci la „sexualitate ca stil de viaţă” care justifică orice stil de viaţă aşa cum ”valoarea” justifică orice opinie. Şi deoarece stilurilor de viaţă le sunt acordate drepturi , apărarea lor şi deci a homosexualităţii este o cauză morală. Sexul nu mai este o activitate privată ci o cauză ce trebuie apărată politic de atacurile conservatorilor militanţi. Opinia publică poate fi câştigată mai uşor dacă i se induce credinţa că te naşti homosexual la fel cum te naşti alb sau negru şi că nu ai nici o opţiune şi deci nici o responsabilitate. Din păcate pentru militanţii ambelor tabere lucrurile sunt mai complicate, iar homosexualii, măcar unii dintre ei, chiar au o opţiune.

Până în urmă cu o generaţie prejudecăţile împotriva homosexualităţii erau prezente până şi în rândul psihiatrilor care o considerau o tulburare psihologică asemănătoare unei boli. În ediţia din 1968 a  „Manualului pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale” (DSM), homosexualitatea apărea în secţiunea privind deviaţiile sexuale ca exemplu de aberaţie în care interesul sexual „este direcţionat în primul rând către obiecte altele decât persoanele de sex opus”. Sătui să fie priviţi ca nişte nebuni sau rebuturi ale naturii, homosexualii s-au revoltat după un raid al poliţiei New-Yorkeze la barul Stonewall  Inn din Greenwich Village, unul din locurile lor de întâlnire. Timp de 5 zile homosexuali şi militanţi pentru tot felul de cauze s-au adunat în acel loc şi au protestat împotriva discriminării. Aceste proteste au dus la o mai largă acceptare culturală a homosexualitaăţii în societatea americană.

Drept urmare în 1973 Comitetul de nomenclatură al asociaţiei psihiatrice americane (APA) la propunerea lui Robert L. Spitzer de la Universitatea Columbia a recomandat ca termenul „homosexualitate” să dispară din următoarea ediţie a DSM. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cu toate acestea consultarea prin vot a membrilor APA a arătat că 37% dintre psihiatrii practicieni s-au opus schimbării şi i-au acuzat pe membrii Comitetului că ”au sacrificat principiile ştiinţifice în slujba drepturilor civile” adică au cedat la presiunea militanţilor. Modelul psihopatologic prevalent la acea dată era că în perioada copilăriei apare o perturbare a legăturii care se dezvoltă normal între tată şi fiu. Fie tatăl este absent cea mai mare parte a timpului, fie mama este dominatoare şi supraocrotitoare. Aceasta presupune că se poate pune la punct o terapie reparatorie. În ciuda unor dovezi anecdotice nu există dovezi ştiinţifice pentru susţinerea acestei teorii. Desigur unii homosexuali au relaţii proaste cu taţii lor, dar nu acestea i-au făcut să devină homosexuali ci mai degrabă taţii lor i-au respins pentru că i-au simţit efeminaţi. Deşi cabinetele psihiatrilor şi ale psihologilor sunt încă asaltate de bărbaţi deprimaţi, anxioşi sau nefericiţi din cauza tendinţelor homosexuale, se pare că terapiile reparatorii au o eficienţă slabă şi doar ocazională după cum au demonstrat Ariel Shidlo şi Michael Schroder în 2002 , e drept însă că pe un lot mic de pacienţi.

În anul 2003 a apărut un studiu important în „Archives of  Sexual Behavior” condus de acelaşi Spitzer din Comitetul de nomenclatură din 1973. El a chestionat 200 de bărbaţi şi femei care se considerau homosexuali dar care au trăit ca heterosexuali cel puţin 5 ani. Mulţi dintre ei urmaseră diverse terapii de reorientare. În afară de a afla dacă aceste terapii sunt eficiente, Spitzer a vrut să mai afle şi cât de radical îşi pot ei modifica orientarea sexuală. Surpriza a fost că majoritatea subiecţilor trăiseră mai mult de 10 ani ca heterosexuali şi în plus li se scimbaseră atracţia sexuală, fanteziile erotice şi dorinţa în concordanţă cu heterosexualitatea. Schimbările erau clare la ambele sexe. Din erou al stângii contestatare Spitzer a devenit erou al dreptei conservatoare!

Pentru că răspunsul psihiatriei nu a fost tranşant, toată lumea şi-a întors faţa spre genetică. S-au pus două întrebări: 1) Genele joacă vreun rol în orientarea sexuală ?

2) Dacă da, creează ele două tipuri distincte de orientare homo şi heterosexuală sau un continuum al acestor orientări? Deşi nu există rezultate clare cum vrea lumea, studiile pe gemeni crescuţi împreună şi gemeni crescuţi separat arată că, în ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, cu cât au mai multe gene comune cu o rudă homosexuală cu atât este mai probabil să ajungă homosexuali. Uneori, ca în cazul culorii ochilor, genele creează caracteristici distincte. Dar acesta este mai degrabă excepţia. Pentru majoritatea caracteristicilor fizice precum înălţimea sau mărimea craniului regula este continuitatea. În timp ce majoritatea crede că homo şi hetero sunt caracteristici distincte, dovezile sunt împotrivă. Acest fapt are implicaţii importante în înţelegerea controverselor ce înconjoară homosexualitatea.

Încă din 1940 când biologul Alfred Kinsey şi-a publicat rapotul privind practicile sexuale în America, era clar că oamenii „nu reprezintă două populaţii distincte, heterosexuali şi homosexuali…Lumea vie este un continuum în fiecare şi în toate aspectele sale”. Declaraţia recentă de poziţie a Academiei Americane de Pediatrie menţionează clar că „orientarea sexuală se situează de-a lungul unui continuum”. Deci atracţia sexuală nu este o chestiune de alb sau negru, iar etichete precum „homo” sau „hetero” nu pot ilustra complexitatea situaţiei. Este evident că din motive biologic-evoluţioniste majoritatea preferă parteneri de sex opus pentru că astfel se nasc copii şi omenirea propăşeşte. Totuşi între 3 şi 7 % din populaţie sunt atraşi exclusiv de membrii de acelaşi sex, iar mulţi alţii se află pe la mijloc între cele două orientări extreme. Dacă moştenirea genetică te plasează la capătul hetero al continuumului orientării sexuale este evident că nu vei deveni niciodată homo. Dacă genele te plasează la capătul homo al aceleaşi scale este evident că nu vei deveni niciodată hetero. Dar dacă te afli undeva între cele două extreme este evident că mediul va avea o influenţă majoră mai ales în tinereţe. Şi deoarece societatea favorizează relaţia hetero este clar că majoritatea cazurilor vor fi împinse spre heterosexualitate.

Situaţia este similară cu cea a dreptacilor şi stângacilor. Studiile arată că genele joacă un rol minor în determinarea mâinii ce va fi folosită preponderent. Heritabilitatea – proporţia în care o trăsătură este determinată de gene – este de 0,32 pentru folosirea mâinii faţă de 0,84 pentru înălţime şi 0,95 pentru perimetrul cranian. Şi atunci de ce 90 % din populaţie este dreptace? Datorită presiunii culturale în acest sens. Influenţe mai directe sau mai subtile îi fac pe copii să lucreze mai mult cu mâna dreaptă, iar flexibilitatea pe care o au în mica copilărie se pierde cu vârsta. Şi deşi la maturitate îşi pot folosi mâna stângă, faptul că sunt dreptaci este atât de bine întipărit încât li se pare foarte dificil sau chiar imposibil să devină stângaci. Studii făcute în Anglia şi Statele Unite sugerează că heritabilitatea homosexualităţii se situează între 0,25 şi 0,50 pentru bărbaţi şi ceva mai scăzut pentru femei. În acest caz se ridică o întrebare interesantă: dacă copii ar fi crescuţi într-o societate perfect neutră în privinţa orientării sexuale ce orientare sexuală vor manifesta la maturitate? Probabil că nu vor fi jumătate homosexuali, dar în orice caz vor fi mai mulţi decât cei ce se recunosc azi.

În final ce putem să le răspundem, în calitate de medici, militanţilor duri ai celor două tabere hetero şi homo? Un lucru foarte simplu: dacă sunteţi dreptaci încercaţi să scrieţi şi să mâncaţi cu mâna stângă timp de o săptămână (sau invers). Pe urmă mai vorbim!


Sarutul

UN SĂRUT E DOAR UN SĂRUT ?

,, In kissing, do you render or receive?…

The kiss you take is better than you give.’’

Shakespeare, Troilus şi Cressida IV, 5

Sărutul pe gură într-un context romantic sau sexual este singurul care are semnificaţie biologică şi psihologică şi a apărut în urma unei lungi evoluţii. Nu ne vom ocupa în acest articol de sărutul social care ţine de modă şi de transmiterea mesajelor sociale.

Două fiinţe umane înlănţuite de pasiune într-un sărut schimbă între ele mirosuri, gusturi, atingeri şi emoţii. Oamenii se sărută pe furiş, lasciv, timid, cu blândeţe, cu pasiune, exuberant. Sărutăm zi şi noapte fără să ostenim. De ce cheltuim atâta timp, energie şi pasiune ca să ne sărutăm? Cum în lumea naturală nimic nu se petrece la întâmplare, de ce am ajuns să ne sărutăm?

Buzele au evoluat iniţial pentru procesul hrănirii. Ele au rolul de a apuca cu delicateţe şi de a simţi textura, consistenţa şi temperatura mâncării. Ulterior au fost folosite în procesul vorbirii articulate. Sărutul se pare că reprezintă o evoluţie secundară, iniţial întâmplătoare a buzelor. Fericită întâmplare!

Zoologul Desmond Morris susţinea încă din anii 1960 că sărutul a evoluat din practica primatelor de a-şi hrăni puii mici cu mâncare mestecată pe care le-o dădeau lipindu-şi buzele de ale puilor. Cimpanzeii îşi hrănesc astfel puii şi foarte probabil la fel făceau şi strămoşii noştri. Ulterior lipitul buzelor mamei de ale puiului avea rolul de a-l linişti pe acesta când îi era foame dar hrana lipsea şi în general îi transmitea puiului afecţiunea maternă. De la acest sărut proto-parental până la varietatea de săruturi pasionale contemporane, evoluţia a fost lungă şi sinuoasă. Sărutul declanşează în organism o cascadă de mesaje neurale şi hormonale care transmit senzaţii tactile, excitare sexuală, sentimente de intimitate, motivare şi chiar euforie. Psihologul evoluţionist Gordon G. Gallup consideră că sărutul a evoluat pentru că a permis o mai bună selectare a partenerilor pentru împerechere. Prin lipirea buzelor şi atingerea limbilor cei doi parteneri schimbă informaţii olfactive, tactile şi ajustări posturale care prin mecanisme în mare parte subconştiente îi informează în ce măsură cei doi sunt incompatibili genetic. Într-o măsură mult mai limitată sărutul poate revela şi în ce măsură un partener este decis să participe la creşterea copiilor, chestiune crucială în perpetuarea speciei umane. Nu este o exagerare să spunem că dacă primul sărut între doi parteneri iese prost, foarte probabil relaţia, oricât de promiţătoare, va muri. Gallup a făcut o anchetă printre 58 de bărbaţi şi 122 de femei. El a descoperit că 59% dintre bărbaţi şi 66% dintre femei şi-au pierdut brusc interesul pentru un partener atractiv după primul sărut. Sărutul nefericit nu are niciun fel de particularităţi ci pur şi simplu ei au simţit că nu e cum trebuie. Pentru acele cupluri în perspectivă a fost sărutul morţii relaţiei. Într-un alt studiu acelaşi cercetător a anchetat 1041 de studenţi de ambele sexe ăn privinţa sărutului. Pentru majoritatea băieţilor sărutul cu limba în gura partenerei semnifica trecerea la etapa următoare a relaţiei adică cea sexuală. Pentru majoritatea fetelor acelaşi sărut însemna trecerea la o legătură emoţională mai profundă. Fetele doreau, în mod inconştient, să afle nu numai dacă sunt compatibile genetic cu partenerii ci şi dacă aceştia sunt dispuşi la o relaţie de lungă durată. Femeile investesc mult mai multă energie şi timp în naşterea unui copil şi de aceea au o fereastră de fertilitate mai îngustă. Pentru a o valorifica la maxim şi pentru a asigura supravieţuirea şi dezvoltarea copilului trebuie să se asigure că partenerul este dispus să participe la creşterea copiilor. Dacă o dau în bară pierd atât ele cât şi copilul. Deci sărutul a evoluat atât pentru identificarea partenerilor compatibili cât şi pentru identificarea taţilor responsabili.

Primii responsabili pentru această evoluţie par să fie feromonii. Deşi oamenii nu au un organ specializat pentru detectarea feromonilor se pare că totuşi îi putem simţi cu nasul. Asta ar putea explica comunicarea chimică ce duce la sincronizarea ciclurilor menstruale a fetelor din căminele cu dormitoare comune, sau atracţia femeilor faţă de mirosul transpiraţiei bărbaţilor cu al căror sistem imunitar sunt compatibile genetic. Feromonii pot fi chimic diverşi, de la androstenolul din transpiraţia bărbaţilor care excită femeile, până la copulinele secretate de vaginul femeilor care excită bărbaţii. Dacă acceptăm că feromonii au un rol în curtarea partenerei şi în procreere, atunci cea mai bună formă de a-i transmite este sărutul. Evoluţia a asigurat deci oamenilor posibilitatea de a-şi găsi un partener de împerechere fără greş, din punct de vedere genetic şi fără multă bătaie de cap. Dragostea este oarbă! Uneori amuzant de oarbă: primatologul Frans de Waal şi-a instruit studenţii să accepte sărutul maimuţelor bonobo pentru a evita comportamentul violent sau de respingere din partea maimuţelor. Sfatul a funcţionat doar până când un student s-a trezit cu limba maimuţei în gură!

Buzele au cel mai subţire strat epitelial scuamos din toată suprafaţa pielii. Din cei 12 nervi craniali 5 sunt activi când sărutăm. Informaţiile transmise de ei se adună în cortexul somatosenzitiv, iar proiecţia corespunzătoare buzelor din homunculul senzorial este la fel de mare ca a mâinii. Sărutul declanşează şi eliberarea a numeroşi hormoni care guvernează stresul, motivarea, stimularea sexuală şi legăturile sociale. În acest sens Hill şi Wilson de la colegiul Lafayette au comunicat un studiu interesant la întâlnirea anuală a Societăţii americane de neuroştiinţe din noiembrie 2007. Ei au dozat oxitocina şi cortisolul la 15 cupluri de tineri înainte şi după ce s-au sărutat, şi înainte şi după şi-au vorbit ţinându-se de mână. Ipoteza lor a fost că sărutul va creşte concentraţia de oxitocină care este implicată în orgasm, naştere şi recunoaşterea socială, şi va scădea concentraţia de cortisol care este implicat în stres. Surpriza a fost că nivelul oxitocinei a crescut doar la băieţi şi a scăzut la fete indiferent dacă s-au sărutat sau au vorbit ţinându-se de mână. Concluzia lor a fost că femeile au nevoie de mai mult decât o sărutare pentru a stabili o legătură emoţională sau a se excita sexual. Ele au nevoie de o atmosferă romantică ce nu a putut fi asigurată de experimentatori. În schimb nivelele de cortisol au scăzut la ambii parteneri indiferent de forma de intimitate, ceea ce confirmă observaţia empirică cum că sărutul reduce stresul.

În măsura în care sărutul este legat de iubire, el creşte neurohormonii asociaţi cu plăcerea şi euforia. Antropologul Helen Fisher de la universitatea Rutgers au scanat creierele a 17 subiecţi care priveau fotografia persoanei iubite. Ea a descoperit o activitate deosebit de intensă în aria tegmentală a ventriculului drept şi în nucleul caudat drept care guvernează plăcerea, motivaţia şi răsplata. Substanţele addictive precum cocaina stimulează aceiaşi centri prin eliberarea de dopamină. Se pare că dragoste este un drog pentru oameni!

Alte efecte fiziologice declanşate de sărut sunt: creşterea pulsului, a tensiunii arteriale, dilatarea pupilelor, adâncirea respiraţiei, scăderea capacităţii raţionale, a prudenţei şi a conştiinţei de sine.

Şi totuşi, din punct de vedere evoluţionist sărutul nu este strict necesar. Conform etologului Irenaus Eibl-Eibesfeldt 10% din omenire nu se sărută deoarece consideră sărutul inacceptabil din punct de vedere cultural. Nici animalele nu se sărută şi cu toate astea se reproduc cu succes. Anchetele antropologilor estimează că 650 de milioane de oameni ignoră arta osculaţiei (arta sărutului, din latinescul osculum=gură mică, sărut). Nu ştiu ce pierd! Acest act simplu şi natural ascunde secretele pasiunii, iubirii şi reproducerii. Şi chiar dacă am reuşit să lămurim multe aspecte ,,tehnice’’ aura romantică nu va dispărea niciodată. De alfel nici nu am intenţionat aşa ceva pentru că ne place sărutul aşa cum este.

Psih. Melinda Boroş

Dr. S.C. Oana