Tag Archives: iubire

De ce iubim femeile

În ultimul episod din serialul Game of Thrones, vorbind despre regina Daenerys, Tyrion Lanister îi spune lui Jon Snow că ”dragostea ucide datoria”. Remarca este aproape hamletiană și conține mult adevăr. Totuși, oare datoria și dragostea sunt întotdeauna incompatibile în lumea noastră? Ca să lămurim chestiunea va trebui să privim atent ce se întâmplă în realitatea cotidiană.
Una dintre cele mai importante resurse la care apelează oamenii în situații de stres și restriște este suportul social. Deși se cunoaște de mult rolul protector față de boală al suportului social, mecanismul prin care se produce efectiv acest rol a rămas neclar. Cercetătorii și-au concentrat atenția pe două întrebări: 1) care sunt efectele bunei sau relei educații/creșteri asupra sănătății de-a lungul vieții, și 2) care este factorul ce stimulează modelarea unui comportament educativ/ocrotitor.
La prima întrebare răspunsul a venit de la studiile privind ”familiile cu risc” și efectele vieții de familie în timpul copilăriei mici asupra sănătății pentru întreaga viață. Copiii expuși abuzului și relelor tratamente au un risc crescut pentru suferințe mintale și fizice de-a lungul vieții. Chiar și în familiile ”normale”, tensiunea, conflictele, certurile, comportamentul neglijent al părinților față de copii lasă urme asupra funcționării emoționale și sociale, precum și a sănătății acestora. Observațiile medicilor și psihologilor se suprapun cu acuratețe pe modelele animale dezvoltate în laborator. În aceste modele sunt afectate sistemele de reglare și echilibrare a stresului (axul hipotalamo – hipofizo – suprarenal) și reglarea emoțională (anxietatea), dereglare ce duce la compromiterea funcționării sociale (rang inferior în grup, îngrijire redusă). Observațiile empirice la familiile umane cu risc, emoții negative și relații sociale compromise, evidențiază afectarea funcționării sistemului nervos autonom dar și a axului H-H-S. În condiții experimentale de provocare a stresului, acești oameni prezintă mult mai frecvent un răspuns plat dar permanent crescut al nivelului cortizonului precum și răspuns cardio-vascular exagerat (doar la bărbați) și o auto-evaluare negativă a stării de sănătate. Acest profil biocomportamental duce la cumularea riscului pentru tulburări mintale, boli cronice și mortalitate crescută. Pe de altă parte familiile echilibrate și grijulii le asigură copiilor resurse psihosociale pozitive cu efecte de durată asupra sistemelor neuroendocrine de reglare, a emoțiilor și a relațiilor sociale. Deci mediul familial în care îți petreci anii micii copilării este esențial pentru starea ta de bine în tot restul vieții.
La a doua întrebare răspunsul e ceva mai complicat și ne duce la un nou model explicativ. Importanța creșterii și educării materne pentru dezvoltarea biologică și comportamentală a copilului este atât de mare și de evidentă încât nu mai necesită alte discuții. Ceea ce este necesar este un nou model explicativ al faptelor empirice bine cunoscute. În privința reacției la stres și adversitate majoritatea cercetătorilor au rămas blocați în modelul biologic luptă sau fugi. Prea puțini au observat că modelul a fost elaborat studiind reacțiile bărbaților/masculilor. Reacțiile femeilor sunt însă diferite, ceea ce i-a inspirat pe Taylor și Klein să elaboreze un nou model de comportament la stres numit îngrijește și te împrietenește (tend and befriend). Răspunsul femeilor la stres și adversitate este caracterizat în primul rând de tendința de a ocroti și îngriji copiii și de a atrage resursele grupului social pentru a reduce vulnerabilitatea tuturor. Antropologic vorbind o femeie cu copii mici avea mai multe șanse de supraviețuire pentru ea și copii dacă se alia cu alte femei aflate în aceeași situație și cu ceilalți membri ai grupului din care făcea parte. Luptă sau fugi nu era o opțiune realistă pentru femeia cu copii mici expusă adversității. Îngrijește și te împrietenește a fost soluția impusă de legile evoluției. Acest răspuns comportamental este în mare parte mediat de oxitocină. Este binecunoscut rolul acestui hormon în îngrijirea copiilor, în răspunsul afiliativ la adversitate și în diminuarea reacției sistemului nervos simpatic și a axului H-H-S la stres. Opioidele endogene legate de comportamentul matern și cel afiliativ precum și de diminuarea răspunsului la stres sunt și ele implicate. Cercetările biologice sunt în curs deoarece beneficiază de numeroase modele naturale sau paradigme oportuniste oferite de legătura dintre estrogen și oxitocină precum: comparația dintre femeile cu estrogen crescut sau scăzut natural, femeile în vârstă care iau sau nu terapie de substituție cu estrogen, femei tinere la care nivelul de estrogen variază strict corelat cu ciclul menstrual. Rezultatele de până acum confirmă faptul că există diferențe semnificative între răspunsurile la stres ale sistemului nervos simpatic, ale axului H-H-S și ale afilierii mediate de oxitocină.
În concluzie, de ce iubim femeile? Pentru că pe lângă multe alte calități pe care le au, ne învață că dragostea, prietenia și grija sunt esențiale în îndeplinirea datoriei de a crește un copil, dar și a multor altor datorii. Dragostea nu numai că nu împiedică îndeplinirea acestor datorii ci este o precondiție a bunei lor realizări. Autorul crede că și politica ar putea beneficia de pe urma acestei atitudini feminine.
Dr. Oană Sever Cristian


Psihologia terorismului

Psihologii au fost chemaţi să sondeze psihicul teroriştilor pentru a afla ce îi motivează ca să comită actele lor monstruase. Departamentul american al Homeland Security (Securitatea Internă) a alocat 12 milioane de dolari pentru a finanţa un consorţiu de cercetare (Study of Terrorism and Responses to Terrorism – START) format din 30 de specialişti care să studieze originile, dinamica şi impactul psihologic al acestor acţiuni devastatoare.

Cercetarea s-a dovedit a fi extrem de dificilă, în primul rând din punct de vedere metodologic. Studiile empirice fiind dificile nu este de mirare că numărul teoriilor privind terorismul depăşeşte numărul studiilor serioase. Orice studiu psihologic valid al terorismului presupune contactul personal cu teroristul aflat în libertate. Asta duce la asumarea din partea psihologului a unor riscuri enorme, de a fi răpit, sechestrat sau chiar ucis ca suspect de infiltrare în rândul organizaţiei teroriste. Chiar dacă este acceptat nu înseamnă că va reuşi să afle ceva important din punct de vedere ştiinţific deoarece de cele mai multe ori teroriştii nu vorbesc deschis despre sentimentele lor ci recurg la discursul de propagandă. Alte surse de informaţii psihologice sunt familiile teroriştilor şi dosarele de urmărire penală. Acestea însă sunt informaţii superficiale şi nu se pot substitui contactului direct cu subiectul. Nu în ultimul rând cercetătorul, dacă nu lucrează pentru guvern, riscă să fie anchetat de serviciile speciale ca presupus simpatizant al terorismului. În aceste codiţii singura sursă validă de informaţii care mai este disponibilă o reprezintă interviutile şi testele psihologice făcute teroriştilor aflaţi în închisoare. Nu de puţine ori însă rezultatele acestor cercetări sunt declarate secrete de serviciile de securitate.

În ciuda acestor dificultăţi metodologice  se poate totuşi contura un tablou coerent al psihologiei teroristului. Marea majoritate a teroriştilor nu suferă de boli mentale, ci sunt oameni în esenţă raţionali care evaluează costurile şi beneficiile actului terorist şi ajung la concluzia că este profitabil. Beneficiile estimate nu au însă valoare decât într-un context social particular. Dinamica psihologică a grupului, condus cel mai adesea de un lider carismatic, are un rol puternic în a-i convinge pe indivizi să adopte idealurile organizaţiei şi să folosească violenţa pentru a le atinge. Factorii de personalitate au şi ei un rol în atragerea indivivizilor spre terorism. Grupurile teroriste asigură membrilor lor un sentiment de apartenenţă şi delegare a puterii, iar în unele situaţii mijloacele de a răzbuna nedreptăţi istorice.

Între 1996 şi 1999, Nasra Hassan, angajată de ONU, a intervievat 250 de membri ai mişcărilor Hamas şi Jihadul islamic. Niciunul dintre aceştia nu era depresiv sau descurajat şi discutau cu detaşare despre atacurile executate. Ei erau motivaţi de sentimente religioase puternice şi aveau convingerea că ceea ce facuseră era drept. Cecetările făcute în Regatul Unit asupra membrilor IRA, în Germania asupra membrilor RAF şi în Liban asupra membrilor Hezbollah au infirmat ipoteza tulburării de personlitate antisocială drept cauză a violenţei politice sau religioase. În realitate liderii organizaţiilor teroriste chiar îi elimină pe cei cu tulburări mentale deoarece sunt instabili şi pun în pericol organizaţia. ‚‚Alegerea raţională’’ a teroriştilor se bazează pe un vechi proverb chinezesc care spune: ‚‚omoară unu ca să sperii o mie.’’  Teoria terorismului se bazează pe violenţă şi pe perpetuarea fricii pentru atingerea unor obiective politice şi religioase.

Marc Sageman specialist în psihiatrie judiciară la universitatea din Pennsylvania a studiat documente guvernamentale şi judiciare privind 400 de terorişti. Rezultatele sunt surprinzătoare: 90% provin din familii normale şi iubitoare; 63% au urmat cel puţin liceul comparativ cu 6% în lumea subdezvoltată. Atentatorii de la 11 septembrie proveneau din familii saudite şi egiptene înstărite şi urmau  studii universitare. În cartea sa Understanding Terror Networks din 2004, Sageman susţine: ‚‚Teroriştii sunt în general oameni complet normali…oameni obişnuiţi ca mine şi ca tine. În multe privinţe ei sunt printre cei mai străluciţi în societăţile din care provin.’’ Psihologii israelieni au efectuat postmortem profilul psihologic a 93 de atentatori palestinieni sinucigaşi cu vârste cuprinse între 17 şi 23 de ani. Toţi erau ne-educaţi, şomeri şi necăsătoriţi. Specialistul în psihologie politică de la universitatea George Washington, Jerrold M. Post susţine că indiferent de originea socială, toţi teroriştii îşi subordonează identitatea personală unei identităţi colective. Psihologia de grup ne arată că numai în contextul grupului, calculul raţional al teroristului are sens, deoarece beneficiar este grupul şi nu individul. Grupul însă trebuie să aibă un lider carismatic care să-i convingă pe recruţi de validitatea acţiunii propuse. Interviurile cu 15 atentatori sinucigaşi eşuaţi a arătat că toţi puneau interesele grupului deasupra propriilor interese. Discursul liderilor era mai mult sau mai puţin următorul: ‚‚Vă aşteaptă o viaţă de nimic, dar puteţi face ceva important cu viaţa voastră şi veţi fi incluşi în galeria martirilor…’’ Majoritatea recruţilor erau educaţi din familie să-şi urască duşmanul. Faptul că unii lideri extremişti folosesc citate din textele religioase pentru a justifica violenţa îi face pe recruţi să creadă că prin violenţă îşi vor afirma credinţa. De obicei obiectivele politice ale grupărilor extremiste sunt mascate de un discurs religios. Rebelii ceceni care au luat ostatici 800 de spectatori la un teatru din Moscova în 2002 doreau din punct de vedere politic independenţa, iar credinţa religioasă îi motiva să devină martiri.

Aderarea la un grup terorist îi conferă  un sentiment de apartenenţă la o comunitate, de putere şi de identitate unui om care altfel s-ar fi simţit singur, neajutorat şi neînsemnat. Acţiunea armată îl face să se simtă puternic, că domină şi că în sfârşit contează în lume! În anumite societăţi recrutarea într-un grup terorist este facilitată de presiunea socială. Când toţi băieţii de pe strada ta sunt membri este periculos să nu devii şi tu membru. În plus aceste societăţi au de răzbunat umilinţe colective la care au fost supuşi de duşman şi care au fost păstrate în memoria colectivă. În felul acesta se intră în cercul vicios al violenţei cu lovituri şi contralovituri care se perpetuează la nesfârşit.

Psihologii speră ca prin sondarea psihologiei colective a grupurilor teroriste să găsescă mijloace de a stopa noi recrutări, să dezbine grupările existente şi să ofere şanse de evadare membrilor vechi. Discreditarea liderilor este un mod de a le diminua puterea  şi influenţa. Opinia noastră este însă că cel mai important mod de a reduce terorismul este ca aceşti tineri să crească în familii şi în societăţi care să-i înveţe să se iubească pe ei mai mult decât îşi urăsc duşmanii.

Psiholog, Melinda Boroş

Dr. Oană Sever Cristian